Daniel Morar, între profesionalism, resentimente și ambiții: „Putea să fie altcumva. O istorie subiectivă a justiției după 1990”

(10 noiembrie 2023)

Daniel Morar: Ei, lăsaţi-mă, domnule, cu veniturile. Întrebaţi preşedintele, de ce ne aşteptaţi pe toţi să ne întrebaţi de venituri? (dintr-un interviu,17.12.2020)

Principialul domn Morar

Să încep cu sfârșitul. Zice Daniel Morar:

„În final am realizat că s-au întors [securiștii] și că, într-un fel sau altul, controlau deciziile statale și, în parte, justiția. De data aceasta, într-o combinație extrem de nocivă cu procurorii conduși de Laura Codruța Kövesi. Așa mi s-a clădit convingerea că serviciile de informații trebuie înlăturate și ținute cât mai departe de activitatea judiciară pentru ca niciodată să nu mai aibă forța” etc. (p. 635)

„Pe cale de consecință”, cum sună deducția în jargonul juridic, ura lui Daniel Morar nu era/este mai puțin aprigă atunci când vine vorba de judecătorii CEDO, care au contestat sentința de demitere a Laurei Codruța Kövesi din fruntea DNA. Dar și atunci când vine vorba de judecătorii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care au intervenit, în 2018, când „CC a pronunțat una din cele mai curajoase decizii ale sale, prin care, propriu-zis, a invalidat hotărârea instanței europene [privitoare la oportunitatea și legalitatea înființării Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție — SIIJ]” (p. 552):

După cum se poate vedea, Morar a fost/a devenit la un moment dat convins că are o misiune măreață: să elimine serviciile de informații — de fapt SRI-ul, ținta predilectă a aversiunii sale, în cap cu șefii George Maior și adjunctul său Florian Coldea (pe care avea la un moment dat să-i reclame lui Băsescu că dețin puterea de prea mult timp și că „au prea multă putere”). Este aici o împletire — „nocivă”, ca să preiau termenul fostului magistrat-autor — a două aversiuni: cea față de SRI și mai ales față de Codruța Kövesi, pe care n-o poate ierta pentru „teroarea” provocată în rândul judecătorilor Curții Constituționale (CC) pe când aceasta se afla la conducerea Direcției Naționale Anticorupție (DNA), iar CC, din care făcea parte autorul, se poziționa de partea cealaltă a „baricadei”, făcând (implicit sau explicit) jocurile PSD-ului lui Liviu Dragnea, care chiar se dădea de ceasul morții să pună hamurile pe țară. „Daniel, ăștia o să ne aresteze!” ar fi zis la un moment dat Augustin Zegrean, președintele CC, citat de Morar (p. 642). DNA, prin Codruța Kövesi, ajunsese atât de departe încât să îndrăznească să pună sub acuzare membri ai Guvernului pentru favorizarea infractorului: tocmai fusese emisă celebra Ordonanță 13 menită să-i dezincrimineze pe capii PSD-ului. Acțiunea în justiție a DNA crease panică în rândul guvernanților, dar și în CC, care, sub diferite pretexte, se implica de partea puterii. Recunosc, așa ceva nu se poate uita. Umilința — o asemenea umilință — nu poate fi trecută cu vederea. Să nu uităm că cartea a fost scrisă după ce Codruța Kövesi fusese aleasă procuror-șef al Parchetului European. Așadar, după umilința suferită de Morar în timpul mandatului său la CC („Abia atunci a început să-mi fie frică” — p. 647), mai vine și succesul european, imens, repurtat de cea care, aflată în fruntea Parchetului General, încheiase celebrele protocoale de colaborare cu SRI, și pe care „Slugărel” Toader o demisese prin intermediul somnolentului președinte. E clar, Morar a avut toate motivele din lume să-și reverse ura îndelung dospită în timpul mandatului de la CC împotriva celor două „obiective” majore ale sale, SRI și Codruța Kövesi.

Într-un fel, mă amuză ura egală pe care cei doi „Morari” au revărsat-o asupra adjunctului SRI, Florian Coldea. „Băi Coldea, bă băiatule...!” se închiondora amenințător tizul lui Daniel Morar, Radu Morar(u), pe ecranul televiziunii sale, „Nașul tv”. Morar (procurorul) n-a fost niciodată atât de fioros, dar cu siguranță a fost la fel de înverșunat în sinea lui.

„M-a surprins la această speță [intervenția CJUE] nu atât activismul judecătorilor CJUE, până la urmă instanțele suprastatale și, uneori, curțile constituționale se manifestă în acest mod, ci partizanatul și lipsa de rigoare în expunerea argumentației juridice, neputând să-mi explic cum o instanță cu o asemenea autoritate a putut fi atât de superficială în motivarea dată.” (p. 553)

Imaculata și infailibila CC n-a găsit nimic anticonstituțional în demiterea Codruței Kövesi („Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.” — am citat din Decizia CC din 30 mai 2018; la care, e drept, Morar a făcut opinie separată, dar pe care ulterior avea să o apere și să o justifice cu tărie), pe care CEDO a invalidat-o. Dar ia uite ce spune — mărturisește — principialul domn Morar despre colegii săi:

„Își canalizau ideile [membrii CC] nu pentru a apăra o viziune despre modul cum trebuie să arate și să funcționeze angrenajul societar și statal, ci pentru a-și ajuta prietenii și colegii de partid ajunși la judecata Curții. Partizanatul era manifest în special atunci când trebuiau să protejeze funcțiile publice ocupate prin încălcarea legii și de amicii lor sau de amicii amicilor lor sau în situația în care aceștia erau implicați în diverse procese aflate pe rolul instanțelor, iar o decizie a Curții Constituționale ar fi influențat mersul dosarelor” (p. 589).

Și încă:

„Cred (...) că ceea ce nu au putut ierta în niciun caz judecătorii [CC, în cazul demiterii Codruței Kövesi] au fost actele exprese de amenințare și intimidare la adresa lor. Acțiunea în forță de ridicare a judecătorului Greblă, reținerea acestuia și apoi trimiterea în judecată într-un dosar contrafăcut [atenție, încă nu se pronunțase achitarea „constituționalului”] au fost percepute în aceeași notă de toți judecătorii: erau menite să genereze frică” (p. 650).

Curat constituțional! Așadar — o spune nimeni altul decât onorabilul domn Morar —, nu rațiunea, nu legalitatea actului în sine au contat pentru membrii CC în luarea deciziei, cât mai ales antipatia pentru Codruța Kövesi. Asta e deci Curtea Constituțională, în toată splendoarea ei, cea „complet independentă față de executiv”, cum zice Morar la p. 552. (Cu Dorneanu în frunte! Pe care Morar însuși îl descrie ca pe „un veșnic apropiat al puternicilor zilei” și care cu ceva timp în urmă îl făcuse pe Mugur Isărescu scăpat de acuzația CNSAS de colaborare cu securitatea; la fel și alte figuri la fel de dubioase în componența CC: „membrii săi sunt numiți de către autorități publice cu o pregnantă încărcătură politică (...), iar o parte dintre ei au fost chiar membri ai unor partide politice” — o spune Morar în persoană la p. 588.)

Puterea (Curții/Curților) corupe, puterea absolută (a Curții Constituționale) corupe absolut

De ce puterea Curților corupe? Păi să vedem ce spune chiar onorabilul domn Morar — doar două exemple:

„Un val de procese s-a iscat în toată țara [la înființarea DNA și DIICOT — în anii 2000 — când salariilor judecătorilor de acolo au fost stabilite cu 40% mai mari decât ale celorlalți magistrați, stârnind proteste pentru «discriminare» în rândul magistraților], în final ajungându-se ca sporul pe care legiuitorul l-a conceput pentru a stimula și recompensa exclusiv activitatea magistraților în combaterea corupției și a crimei organizate să fie plătit cvasi totalității judecătorilor și procurorilor. (...) [S]e solicitau diverse alte drepturi, precum prima de concediu, sporul de vechime în muncă, sporul de specializare, sporul de periculozitate, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate, tichete de masă, sporul de permanență, sporuri de fidelitate și diferiți coeficienți de multiplicare. Mii și mii de procese s-au aflat dintr-odată pe masa judecătorilor, care erau chemați să se pronunțe în chestiuni care îi priveau personal. Sistemul judiciar își făcea singur dreptate” (pp. 558–9).

Să observăm doar, în treacăt, că Morar nu zice nimic de pensiile nesimțite și nici de pensionarea după douăzeci de an de serviciu.

Și încă o ispravă din „breasla” magistraților. E vorba de campania de controale la punctele de trecere a frontierei, unde acționa și cel mai probabil acționează în continuare mafia polițiștilor de frontieră și a vameșilor:

„Toți banii colectați într-o tură [de-a polițiștilor de frontieră, respectiv a vameșilor] erau ascunși până la ieșirea din tură (...) apoi erau aranjați în calupuri de 10, 50, 100 de lei sau valută, numărați și împărțiți conform unor cote stabilite dinainte (...). Secția penală a ÎCCJ a emis mandate de arestare preventivă pentru toate cele 28 de persoane din «gruparea Mironescu» [un fost secretar general al MAI]. [D]upă șapte ani de cercetare judecătorească, [Înalta Curte de Casație și Justiție — ÎCCJ] i-a achitat definitiv pe toți” (p. 433, 440–1).

Cazuri izolate? „[A]vem imaginea magistraturii române din acei ani, iar fotografia nu e deloc măgulitoare” — o spune însuși fostul magistrat-autor la p. 403. Tot cu achitare s-a soldat și „Dosarul transferurilor”, din lumea fotbalului, în care onorabilii frați Becali și onorabilul domn Copos au fost achitați în 2012, după 66 de termene de judecată; pentru ca apoi să iasă la iveală faptul că judecătoarea Geanina Terceanu, de la Tribunalul București, fusese mituită cu 200.000 de euro (pp. 220–2). Doar că, ciudat, achitarea în acest caz s-a dovedit a fi urmare a corupției, în timp ce achitarea „colegului” Toni Greblă, câțiva ani mai târziu — o spune Morar —, „demonstra că dosarul Greblă nu fusese decât o înscenare”.

O Curte Constituțională, două doctrine juridice

Pe undeva, Morar înfierează puciul pus la cale de Ponta și gașca sa imediat după instalarea în fruntea guvernului, în 2012, după căderea guvernului Ungureanu. Atunci intervenise în regim de urgență toată suflarea din afara țării — ambasadori și UE; căci forțele din interior se dovediseră neputincioase în stăvilirea asaltului pesedist, hămesit de putere. Iată însă că după câțiva ani, în 2017, un alt asalt al pesediștilor, materializat în faimoasa Ordonanță 13 — de care am mai amintit —, abrogată după câteva zile, când opinia publică s-a trezit din letargie și a ieșit în stradă cu sutele de mii, stârnește brusc „stupefacția” lui Morar: ordonanța de abrogare conține „un fapt nemaiîntâlnit” — referirea la protestele de stradă și la „luările de poziție” ale instituțiilor din domeniul judiciar, ÎCCJ, Ministerul Public și CSM. DNA inițiază punerea sub acuzare a membrilor Guvernului pentru favorizarea infractorului; Meleșcanu, în calitate de șef al Senatului, trimite contestație la CC (ca să vezi tocmai cine!); iar lui Morar îi revine să întocmească raportul: CC va admite contestația lui Meleșcanu. Ocazie cu care orgoliul lui Morar dă pe din afară; se laudă în carte că raportul CC, trimis celorlalți judecători ai CC, conform procedurii, ajunge cumva la urechile lui Kövesi, care, de frică, stinge acțiunea DNA; iar Morar nu-și refuză plăcerea de a constata: „procurorii care deschiseseră investigația [s-au grăbit] să scape de dosar ca de un cartof fierbinte” (p. 538). Păi de ce să ne mirăm că Ordonanța 13 îi favorizează pe Dragnea și gașca — se întreabă Morar? Așa se întâmplă cu fiecare lege, explică el: orice lege de clemență/dezincriminare poate favoriza rude sau prieteni ai legiuitorului. Ce s-ar întâmpla dacă asemenea legi ar ajunge motiv de cercetare penală?

Când juriștii români s-au adresat CJUE în legătură cu înființarea SIIJ (despre care CCR se pronunțase că nu încalcă Constituția), Morar comentează: „Curtea de la Luxemburg (...) ajungea la concluzia că dreptul UE și Mecanismul de Cooperare și Verificare (...) se opuneau existenței SIIJ atât timp cât înființarea acestei secții nu ar fi fost justificată de motive obiective și verificabile și nici însoțită de garanții specifice care să asigure că independența magistraților nu este afectată” (p. 550). Morar consideră că CJUE s-a pronunțat într-o manieră evazivă, îi suspectează pe judecătorii de la Luxemburg de partizanat, lipsă de rigoare, superficialitate, ca și de orgoliu și că nu pot accepta ca o altă instanță să le conteste deciziile (p. 553–4).

La fel ca mai toți ceilalți demnitari trecuți prin funcții înalte, Morar își găsește merite inegalabile în mandatul lui. Codruța Kövesi, „deși a început bine la DNA”, a găsit instituția cu un procent de 90% rată de condamnare, și a lăsat-o la 50%. (În treacăt fie spus, la fel se laudă cu performanțele lor trecute și un Adrian Năstase, Ponta, Băsescu sau Câțu; ca să nu mai spun că la fel se laudă și aproape oricare meșter pe care îl chemi să-ți facă o lucrare în casă și doar ce-l auzi că dezaprobă dezgustat calitatea lucrărilor meșterilor dinainte.)

Tot lui Daniel Morar și CC le „datorăm” și prescripțiile de răspundere penală pentru atâția șnapani de rang înalt și cu ștaif care și-au pus în cap — și în mare parte au reușit — să devalizeze România. Ne aducem aminte: scandalul cu completurile de judecată de 5, care, în viziunea CC, nu au fost corect trase la sorți; ceea ce a dus la anularea a nenumărate sentințe ale unor indivizi deja condamnați sau la achitarea peste noapte a altora cu procese pe rol; invalidarea probelor obținute prin interceptări ale SRI pe mandate de siguranță națională (cu pretextul: cine verifică legalitatea interceptărilor? Plus că probele erau obținute în afara acțiunii de urmărire penală; apropo, aici ar fi de „coroborat” cu o altă observație a autorului: „[U]neori, în timpul anchetei, descoperi fără să vrei și alte lucruri (p. 181); dar asta se întâmpla, hăt, în 1997; de atunci și până la neacceptarea de către CC a probelor obținute în mandate MSN, onorabilul domn Morar devenise alt om!); și adaugă Morar, sarcastic, aducând chestiunea în derizoriu: Deci făptuitorii trebuie pedepsiți, chiar dacă probele au fost strânse de „ofițerii de informații, pompieri sau pădurari” (p. 555). La fel, chiar scoaterea corupției de pe lista de amenințări la adresa siguranței naționale, întocmită de Consiliul Suprem de Apărare al Țării — CSAȚ. Unde vine vizionarul Morar (care era raportor al CC în chestiune) cu o explicație-bombă: Atunci când CSAȚ a pus corupția pe lista amenințărilor la adresa siguranței naționale a avut în vedere „abordarea fenomenului la nivel macro, cu rolul de a servi la formularea unor politici publice și a unor inițiative legislative, și nicidecum nu putea converti infracțiunile în corupție, fiecare caz în parte, într-o amenințare la adresa securității naționale” (p. 631). Aha, deci asta era!

CC, cu bocancii în politică

În februarie 2020 guvernul Orban este demis prin moțiunea de cenzură a PSD. Iohannis îl desemnează a doua oară premier pe același Orban cu scopul de a provoca încă o cădere de guvern (așteptându-se și la o a treia), în vederea unor alegeri anticipate. Președinții celor două Camere (Ciolacu și Meleșcanu) sesizează CCR pentru un conflict juridic de natură constituțională între președinte și Parlament. CCR intervine și decide că a doua numire de către Iohannis este neconstituțională. Motivul? Numirea de către președinte a unui premier trebuie să aibă în vedere obținerea unei majorități care să asigure stabilitate statului. Argumentează să numirea de către președinte a fost făcută publică și a vizat de la început alegerile anticipate; la fel și prim-ministrul. Deci președintele, care prin Constituție, trebuia să fie echidistant, făcea jocuri politice. CC, nu! Curtea știa mai bine decât președintele și decât șefului Guvernului cum e mai bine să ajungi la stabilitate: alt premier desemnat, nicidecum alegeri anticipate. Să ne amintim doar de protestele de stradă provocare de Ordonanța 13 — aceleași proteste care fuseseră invocate de onorabilul domn Morar drept un „fapt nemaiîntâlnit” în motivarea unui act de guvernare, respectiv ordonanța de anulare a Ordonanței 13. Atunci stabilitatea țării nu era în discuție! Acum, cu un eventual al doilea guvern Orban, era.

Să nu uităm nici de neconstituționalitatea declarării stării de urgență prin ordonanță de urgență și anularea amenzilor date în legătură cu Covid 19 (p. 576). Cică Avocatul Poporului sesizează CC la cererea a 722 de medici cu privire la internările forțate. Cei internați ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a se adresa instanțelor! 722 de medici, nu mă îndoiesc că „indignați” — doar s-a mai auzit expresia asta pe vremea stalinismului. Cine era Avocatul Poporului, recte Renate Weber, ne amintim: cea care încercase să instituie obligativitatea afișării în spitale a anunțului cum că spitalele Covid „sunt monitorizate prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție, pentru consolidarea protecției pacienților împotriva torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane și degradante și a exercitării fără discriminare a drepturilor și libertăților fundamentale”. Dar despre asta onorabilul domn Morar nu catadicsește să amintească.

Când CJUE s-a pronunțat, în 2021, că da, deciziile CC trebuie respectate, a venit și cu precizarea: dacă există riscul sistemic de impunitate, ca de exemplu intervenirea prescripției răspunderii penale, atunci judecătorii naționali pot ignora deciziile CC fără a fi pedepsiți. Replica lui Morar: Prioritatea dreptului european, da, dar ea nu vizează Constituția și nici deciziile CC, ci doar legislația infraconstituțională! (Asta de unde mai e?)

Morar lansează critici dure la adresa Liviei Stanciu, colega sa de CC, cu care pur și simplu nu puteai discuta — zice Morar. Venea încruntată în sală, între drepturi și libertăți și puterile statului, se situa invariabil de partea puterilor, avea ceva personal, „dă reprezentații” la alegerea președintelui CC. După expirarea mandatului de președinte al lui Augustin Zegrean, se pune problema alegerii lui nou președinte. Și cum serviciile o preferau pe Livia Stanciu, Morar votează cu Dorneanu! Nicăieri nu se vede mai clar cât a fost Morar de „stâncă resentimentară”.

„Trăim într-o țară mediocră și din cauza lor [a serviciilor]”, își încheie M pledoaria (p. 633).

*   *    *

Să ne înțelegem, „Putea să fie și altcumva” (ed. Humanitas, 2022) este o carte captivantă, bine scrisă, convingătoare. În patru cincimi din ea, procurorul Daniel Morar apare într-o lumină bună — mă rog era lumina aruncată de el însuși; dar acțiunile lui sunt reale și au contat. Și probabil continuă să conteze. Într-un tandem benefic cu Traian Băsescu, Morar a dat avânt și credibilitate justiției române.

Cariera sa însă la Curtea Constituțională strică în mare parte ceea ce a realizat înainte. Putem vorbi de o dedublare schizoidă: Morar 1 și Morar 2. Nu-i însă o noutate. Și Băsescu s-a dedublat, în Băsescu 1 (când i-a îndemnat pe magistrați să nu le fie frică și să pronunțe sentințe după propria lor conștiință) și Băsescu 2 (când justiția i-a ajuns pe cei din anturajul său, și n-a mai fost bună). Dar de ce să ne mirăm? Până și Ceaușescu a fost dublu: Ceaușescu 1 se revolta la sfârșitul anilor ’60 că Securitatea e stat în stat, iar jurnaliștilor de la cotidianul „Informația Bucureștiului” le permitea să sesizeze într-un reportaj că, uite, Miliția a trecut cu mașina pe roșu. Pentru ca apoi, Ceaușescu 2 să pună, așa cum știm, țara pe butuci și cetățenii în genunchi. Asta e soarta celor care dețin „prea multă putere”. O vezi la alții, dar n-o observi la tine însuți.

Julian Barnes, Sentimentul unui sfârșit: ultima impresie contează

(16 octombrie 2023)

Să mă bată Dumnezeu dacă mai pricep ceva! Trei sferturi de carte am avut sentimentul unui mijloc/miez (de roman) relativ tern, mă rog, nu chiar de toate zilele (că e totuși Julian Barnes), dar oricum unul ușurel, cursiv, de citit în tren sau pe plajă, și îmi doream o schimbare de registru în final, ca să mi se ofere șansa de a lansa ideea: ultima impresie contează! Și când colo!...

După patruzeci de ani (dublu față de Alexandre Dumas) personajele sunt cu... patruzeci de ani mai bătrâne, adică pe la 60+, relațiile/legăturile se schimbă dar sunt departe de a se limpezi. Eroul, Anthony Webster, alias Tony (aka Barnes, desigur), a trecut prin dilema „femeie așezată” la casa omului, i.e. Margaret, nevastă-sa, vs. femeie misterioasă, volatilă am zice astăzi calchiind jargonul economic, i.e. Veronica, iubita din tinerețe; le-a pierdut pe amândouă, dar misterul prevalează, i.e. Tony încearcă să dea de urma Veronicăi (cu mijloace moderne, respectiv S.M.S). Între timp, prietenul său de pe vremea școlii, Adrian Finn, implicat și el în calitate de rival/succesor în povestea Tony–Veronica, se sinucide din motive necunoscute și narațiunea se complică. Tony se întâlnește de vreo două ori cu Veronica lui (vorba vine) de acum patruzeci de ani, Veronica e îmbufnată, resentimentară, vindicativă și ternă, toate în același timp (de ce a mai acceptat întâlnirile — e una din necunoscute). Apare în zonă și o gașcă de ciudați/handicapați, dintre care unul cu pălărie tapată cu insigne se dovedește a fi fiul răposatului Adrian și al Veronicăi, pe care, trecând pe lângă ea, o numește Mary. De ce Mary? Misterul se elucidează când cineva îl lămurește pe Tony că Mary nu era mama sa, a ciudatului, ci soră-sa! Poftim de mai înțelege ceva! Scotocind pe Google, am aflat de la Andrew Blackman că, citez, „Așadar, marea revelație este că Adrian a avut o aventură cu mama Veronicăi, așa că tânărul Adrian este fratele Veronicăi, nu fiul ei, așa cum presupunea Tony.” Iar Veronica e moartă de șase luni! (Atunci cu cine s-a întâlnit Tony?)... Moment în care trebuie să ridic mâinile și să mă predau: n-am reușit să aflu cine ce este sau cine ce a fost sau cine ce ar fi vrut sau ar fi trebuit să fie.

Cert este un singur lucru, că JB a creat așteptări (atât cât a creat), iar în final totul s-a transformat într-un rebus. Iar dacă romanul te lasă pe gânduri, te lasă astfel tocmai cu privire la respectivul rebus. Nedezlegat.

Fără să cunosc biografia autorului, fraza sa din roman, către sfârșit, ar putea fi revelatoare (mă gândesc): „Ce știam despre viață — eu, care trăisem atât de prudent? Care nici nu câștigasem, nici nu pierdusem, ci pur și simplu lăsasem viața să mi se întâmple?” Cam asta e cartea: o încercare de a recupera o viață anostă, netrăită, eșuată, așa cum eșuăm mai toți, unii recunoscând-o, alții nu. Încercarea rămâne la rândul ei eșuată. N-o ajută nici metafora râului Severn din UK, legat de tinerețea personajelor, unde, în circumstanțe date, ia naștere un val misterios care se propagă în amonte, sugerând întoarcerea la începuturi, pe firul vieții.

Rețin, spre final, o frază memorabilă, una dintre puținele din carte: „Te apropii de sfârșitul vieții — nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți.” Dar sentimentul ei — de fapt sensul, cum apare în titlul original: The Sense of an Ending, rămâne pe data viitoare.

Traducerea, cursivă: Radu Paraschivescu; ed. Nemira, ediția a IV-a, 2020.

Puștani bruxellezi pe biciclete

(7 iulie 2023)

Se transmite în direct din Bruxelles, citadela Comisiei Europene. Realizatorul tv, jurnalist specializat în politici externe, are un dialog relaxat cu o jurnalistă de la RFI pe o temă sensibilă: admiterea României în Spațiul Schengen. Emisiunea are ca fundal o piațetă dintr-o zonă aparent semicentrală, cu trafic domol. De care profită o mică ceată de puștani bruxellezi, de doisprezece–treisprezece ani, pe biciclete. Zvăpăiați, știindu-se în direct, dau spectacol ridicându-se c-o smucitură de ghidon pe roata din spate în timp ce se perindă țanțoși prin fața camerei, iar și iar. Deja nu mai sunt atent la dialogul celor doi profesioniști ai televiziunii. Urmăresc cu încântare dansul bicicletelor. Așa fac toți de îndată ce se știu observați, indiferent de cine sau cu cât interes, la Bruxelles, sau la București, sau oriunde în lume. Își trăiesc micile momente de glorie anonimă, efemeră, anticipând gloria care îi așteaptă negreșit în viață.

Un vizitator binevenit în noapte

(7 iulie 2023)

...O petală de trandafir i s-a prins în spini. Și n-a avut nicio obiecție la bliț.

Un zâmbet nedeslușit

(7 iulie 2023)

(Memento)

Privirea ei se apleca matern spre băiatul de câțiva ani și un zâmbet nedeslușit îi arcuia buzele. M-am tot întrebat: ce fel de zâmbet a fost? Ce exprima acel zâmbet? Drăgăstos, da, fără nicio îndoială. Dar numai drăgăstos? Drăgăstos și mai ce? Băiatul suferea de o vătămare, nu-mi amintesc exact ce. O vătămare trecătoare, desigur, care îl împiedica să meargă lejer. Deci nu merita un zâmbet compătimitor. Și totuși asta era: un zâmbet drăgăstos și compătimitor. Sunt ani de zile de-atunci dar abia acum realizez: mama avea ceva pe conștiință — o trădare. Nu față de copil, dar asemenea trădări se răsfrâng până la urmă și asupra copilului. Nu că: „Nu meritai tu să-ți fac una ca asta, puiule. Fiindcă până la urmă, ce-am făcut? M-am bucurat doar de-un pic de libertate după atâția ani de devotament. Iar pe tine știi bine că te iubesc, orice-ar fi. Dar nu-i bine, recunosc, ca o mamă să fie pusă în situația să aibă asemenea gânduri.”

 Nu știu dacă era totul clar în mintea ei. Dar la femei funcționează foarte bine, mai presus de rațiune, intuiția. Așadar, da, asta era: un zâmbet drăgăstos și compătimitor.

Thomas Mann: alte nuvele, alte frustrări — 1919–1953

(26 iunie 2023)

Bauschan și alți câini, în prima nuvelă din volumul doi*, „Stăpân și câine” — ticuri și obiceiuri canine descrise în detaliu, alei din parcuri, pietriș, asfințituri, susur de izvoare, oi, blândă adiere a vântului, nume de străzi, ape, căderi de ape, luntrași, natură...

Și cum putea să lipsească vânătoarea?... Bauschan se îmbolnăvește, trece pe la o clinică, autorul descrie pe larg interacțiunea cu personalul clinicii și tratamentul câinelui, după care își cere scuze de la cititor pentru „lunga digresiune” și se întoarce la... rațe. Descrieri nesfârșite... Pe scurt, e greu să capteze interesul cititorului care nu e iubitor de natură și mai ales de câini. Cu atât mai surprinzătoare atracție pentru natură, cu cât, aflăm din postfața lui Thomas Kleininger, că Mann considera natura „o porcărie”; probabil în sensul de opusă spiritului.

Frustrări vădite, cauzate de desincronizarea vieții de familie de arta acaparatoare a scrisului, în „poemul epic” „Cântec despre copilaș”: „...Dar mă întreb: fost-a vreodată/ Opera altceva decât viață? Scorneli gratuite/ Arta mea n-a fost nicicând, ci doar viață gândită temeinic,/ Și niciodată de viață eu opera n-am separat-o.”

„Mario și vrăjitorul” începe cu stângul. Autorul ne avertizează că întâmplarea pe care urmează s-o înfățișeze e una neplăcută. Iar despre Cipolla, personajul principal, „vrăjitorul”, încarnare a dictatorului, ne spune că e „îngrozitor”. În bună tradiție a secolului XIX, Th. M. își înzestrează personajul cu trăsături fizice respingătoare, susceptibile de a da seamă de caracterul său mizerabil. Aproape că nu-i pagină în care Mann să nu blameze și să nu dea explicații. Cititorul are puține șanse să contribuie cu propria-i imaginație. Și astfel întreaga simbolistică se diminuează până la anihilare. Inclusiv alegoria supunerii prin a-i face pe toți spectatorii să danseze, care oricum era facilă.

Nuvela „Legea”, legenda despre profetul Moise, Thomas Mann o scrie cu mâna deja exersată după „Iosif și frații săi”: Moise în fruntea mulțimii evreilor dezrobiți, rătăcirea prin deșert, drumeția pe Muntele Sfânt și tablele cu cele zece porunci — lucrurile cunoscute...

În „Cea înșelată”, un dialog prețios și fals între mamă și fiică, împănat cu digresiuni enciclopedice, îl șochează pe cititorul „fan”. Sub imperiul senzației de jenă, acesta e nevoit să atribuie scriiturii intenția de metaconversație — să zicem — între cele două personaje înrudite, unde orice artificiu alambicat de exprimare ar fi permis de dragul elocinței, pentru a pune astfel în acord nefirescul frazelor cu măiestria scriitoricească notorie a scriitorului. „Dar știi că tu ești o romantică rafinată cu amestecul tău sinestezic de simțuri și transsubstanțierea ta mistică a parfumurilor în culori”, îi spune fiica, Anna, mamei, Rosalie von Tümmler. Fiica nu își refuză, la cei treizeci de ani ai săi, nici altitudini filozofice, precum: „Inima e o șarlatanie sentimentală. N-ar trebui numit inimă ceea ce e cu totul altceva. Inima noastră nu vorbește cu adevărat decât cu aprobarea judecății și a rațiunii.” Iar mama îi răspunde pe măsură — nu mai citez! (p. 376) Și nu, nu-i vorba de umor aici, nici de persiflare. Cel puțin, nu cu intenție. Cvincvagenarei Rosalie i se aprind călcâiele după tânărul perceptor al fiului ei. Dar n-o aflăm din comportamentul personajului ci fiindcă ne informează autorul (care stă cu ochii pe el/ea): „Rosalie începuse să-și cam piardă capul.” Ș.a.m.d. Prin sentimentul ei juvenil, femeia matură suferă un proces de întinerire, mergând până la reapariția — extrem de îmbucurătoare, crede ea — a ciclului. În partea finală a nuvelei scriitura tinde să devine la un moment dat cu adevărat stranie, când personajele întreprind o excursie, iar peisajul devine tot mai somptuos și mai sumbru, mai ales la „castel”, cu accente de lugubru, amintind de fantasmagoria trăită de tânărul Hans Castorp, din „Muntele vrăjit”, pe cale de a muri înghețat în munți. Simbolistica declinului fizic, ca plată faustică a accesului nesperat la tinerețe, tinde să se impună. Declinul însă, în loc să rămână sugerat, simbolic, devine explicit în momentul când eroinei i se descoperă o tumoare canceroasă, iar scriitura este invadată de detalii anatomo-patologice. Ajungând cu lectura la excursia finală, cucerit de simbolistica incipientă, cititorul e pe cale de a admite chiar și că dialogul nefiresc dintre mamă și fiică are, retrospectiv (dar și prezent), o justificare estetică. „Moartea e totuși un mijloc de seamă al vieții, iar dacă a luat pentru mine chipul reînvierii și al poftei de viață, n-a fost minciună, ci bunătate și îndurare”, filozofează eroina în ultimele ei clipe. La fel ca și anterior, simbolistica cedează sub povara detaliilor „științifice”.

*„Mario și vrăjitorul”, ed. Humanitas, 2021–2022, trad. Ion Roman

Veșnicia „cea veșnică”

(18 iunie 2023)

Evenimente din trecutul îndepărtat al universului, în particular al Pământului, știința le datează, în general, cu precizie de câteva milioane de ani. Față de miliardele trecute, câteva milioane de ani nici nu contează.

Nu știu de ce m-au trecut fiorii când, cu ceva timp în urmă am citit despre o posibilă civilizație de pe o exoplanetă, nu mai știu care, cum că ar putea să fi existat acolo cândva. Și să fi dispărut cu miliarde de ani în urmă.

Dar e ridicol! De ce să te înfiorezi aflând de o civilizație dispărută cu miliarde de ani în urmă, mai mult decât de una dispărută acum zece mii de ani, să zicem? (Vorba poetului: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.”) Veșnicia e una singură, indiferent că „durează” de zece mii de ani său de câteva miliarde de ani. Cel puțin, din punctul nostru de vedere, al oamenilor. (Căci pentru „obiectele” lipsite de conștiință chiar nu știm cât sau dacă contează.) Și dacă pentru noi oamenii nu contează, pentru cine altcineva ar putea conta?

E o contradicție aici, mi se pare. De ce să te cutremuri de veșnicie de vreme ce veșnicia nu distinge între zece mii de ani și câteva miliarde. Nici măcar între un an și câteva miliarde. Nici măcar între o oră și câteva miliarde. Poate doar să conteze cât de cât (pentru tine, cât ești încă în viață) durata amintirii contemporanilor tăi — a foștilor tăi contemporani. Căci se zice că, nu-i așa, tu dăinui — cât dăinui — în amintirea celor rămași. Dar „dăinuirea” asta e pur metaforică.

A! poate că dacă ești credincios și crezi în viața de apoi, atunci să te înspăimânte și să respingi cu indignare veșnicia „atee”. Adică anihilarea prin moarte. Căci pentru tine, credincios, rămâne speranța că îți vei „petrece” veșnicia de după moarte în rai. Dar te întreb, credinciosule, chiar nu te îngrozește o veșnicie în „sânul lui Avram”? O veșnicie când nu mai ai nicio incertitudine, nicio speranță, nicio temere? Eu unul m-aș îngrozi abia atunci, când clipa următoare n-ar mai aduce nicio incertitudine, nicio temere, și clipele s-ar succeda egale și pline de pace și de împlinire și de bucurie „în vecii vecilor”.

Dar de ce se cutremură de veșnicia „cea veșnică” și ateul, care nu crede în viața de apoi? Ei bine, nimeni nu-i perfect. Și cu siguranță nici în totalitate rațional.

Scrisul lui Thomas Mann: o sărbătoare melancolică

(11 iunie 2023)

Continuând lectura povestirilor din volumul „Moartea la Veneția”*

Odată cu „Tristan” măiestria lui Mann face un salt spectaculos, prefigurând — „făcându-și mâna” pentru — Muntele vrăjit. Acțiunea se petrece la un sanatoriu, Einfried, iarna. Un personaj, doamna Klöterjahn, internată la sanatoriu, „doar” cu o afecțiune la trahee, cântă la pian în prezența unui personaj masculin, Spinell (v. Settembrini din „Muntele vrăjit”), din Nocturnele lui Chopin, iar scrisul se transformă în muzică:

„Sunet de corn ce se pierdea în depărtare. Cum? Sau era foșnetul frunzișului? Sau susurul blând al izvorului? Noaptea își revărsase tăcerea peste crâng și în clădire, și niciun avertisment rugător nu mai putea să se opună stăpânirii dorului. Se desăvârșea taina cea sfântă. Lumina se stinse, motivul morții coborî cu un straniu colorit sonor acoperit brusc, iar dorul începu să-și fluture cu graba nerăbdării vălul alb către cel drag, care se apropia prin întuneric cu brațele larg deschise.” (p. 234)

Totul este baroc la Th. M., inclusiv sentimentele. Și cum barocul privilegiază formele și îi lipsește puterea de sinteză și linia de fugă și, în plus, e îngăduitor cu grotescul, un personaj pasional ca dl Spinell se dovedește în final a fi egoist, rece și lipsit de caracter, în timp ce dl Klöterjahn, burghezul interesat doar de afaceri, soțul bolnavei cântărețe la pian, vădește omenie, complezență și caracter.

Un puhoi de impresii năvălește asupra tânărului Tonio Kröger venind dinspre colegii săi bine situați, pe care îi privește cu admirație și cu invidie. Avid să cunoască lumea, trăsăturile lor devin pentru el norme. La 27 de ani, Mann ajunsese deja la măiestria sa „de croazieră”. Iată ce scrie despre personajul său, fără doar și poate un alter ego:

„Lucra în tăcere, izolat, fără să fie văzut și plin de dispreț față de autorii mărunți, pentru care talentul era o podoabă socială (...) dornici în primul rând să trăiască fericiți și iubiți, după tipicul artiștilor, fără să știe că o operă bună poate rezulta numai sub presiunea unei vieți grele, că acela care trăiește nu lucrează și că, pentru a fi pe de-a-ntregul un creator, trebuie ca mai întâi să fi murit.” (p. 275)

Asemănare izbitoare cu „Dublinezii” lui Joyce, scris cam în același timp. Spiritul literar al vremii vădea triumful elocinței. Vocea naratorului se pierde, se dizolvă cu voluptate în „peisajul literar”, unde personajele se înfiripă și trăiesc printr-un miracol. Nimic nu este esențial, și totul este esențial, cum caracteriza un critic literar proza de început a lui Joyce. Devine greu să nu-l urmezi pe Mann. Totul, sub condeiul lui, devine viu, periculos de viu, îmi vine să spun. Despre un om care iubește pătimaș viața, dar nu-și găsește locul.

Zice Thomas Mann, în „Stirpea Walsungilor”: „...fracul probat de cinci ori, a cărui căptușeală moale de mătase îi mângâie mâinile în vreme ce lunecară prin mâneci.” Ia te uite, până unde merge cu senzațiile tactile! E plăcerea pură de a scrie, de a fi demiurgul lumii proprii. Ai zice că-i naturalism. Dar nu, nu-i gratuitate aici: personajul e Siegmund, în iubire incestuoasă cu sora geamănă Sieglinde: e deci dominat de senzații.

Mai scapă prin sita exigențelor literare, „Anecdotă” și „Accidentul de cale ferată”, lucrări minore, pe care Mann, din câte am reținut, nici nu și le-a promovat după prima apariție în reviste. O miză modestă găsim și în povestirea „Cum s-au bătut Jappe și Do Escobar”: mai nimic altceva decât amintita încăierare. O notă personală am descoperit când naratorul, care a asistat la bătaie, a fost tentat să se ofere la rândul său pentru următoarea bătaie, ofertă rămasă doar în intenție: „De ce însă la acea chemare inima mea începu să bată ca o mică tobă?” Știu, l-am recunoscut, îmi zic: impulsul timidului care vrea să se implice în ceva care presupune expunere și curaj și pentru care îi lipsește determinarea.

În „Moartea la Veneția” autorul notelor, Thomas Kleininger, identifică, în partea introductivă a nuvelei, referiri ale scriitorului la propriile sale opere, pe care, bineînțeles, le atribuie eroului său principal, Gustav (von) Aschenbach, bineînțeles scriitor la rândul său: Casa Buddenbrook, Fiorenza, Alteța regală și Mărturisirile escrocului Felix Krull. (p. 421) Și nu e deloc modest în a se (auto)caracteriza: „Cu timpul, în scrierile lui Gustav Aschenbach a pătruns ceva oficial și educativ, în anii mai târzii, stilul său s-a eliberat de îndrăznelile directe, de nuanțările subtile și noi, s-a transformat în ceva exemplar, stabil, șlefuit în spirit tradițional, trainic, formal...” (p. 423)

Dezamăgitor final — recunosc că îl uitasem: răsturnare de situație, ca într-un roman polițist, unde toate indiciile duc spre adolescentul Todzio, căruia naratorul (care de fapt înclină să se confunde cu personajul principal) nu-i prevedea atingerea bătrâneții, moare el însuși subit. De efect totuși, cosmetizarea anticipată a cadavrului ce va să fie, cu puțin înainte de sfârșit, al cărei tâlc prevestitor l-am omis; deși era destul de previzibil... Dacă scaunul pe care ședea (von) Aschenbach pe plajă nu s-ar fi răsturnat (oare de ce?), ar fi trecut ore întregi până să fie găsit și constatat decesul!

*Trad. Ion Roman, ed. Humanitas, 2021

Însemnările zilnice

(11 iunie 2023)

Urmând un îndemn de bun-simț scriitoricesc, încerc să nu las să treacă nicio zi fără măcar o însemnare. Că sunt departe de a reuși, e o altă poveste. Până la urmă judecăm intenția. Întrebarea este: de ce fac (sau îmi propun să fac) respectivele însemnări? Ca să mă mențin în formă, să-mi fac mâna, cum se spune? Însemnările/comentariile despre cărțile citite s-au dovedit a fi cu adevărat utile pentru a aprofunda lectura și pentru a-mi reaminti, la nevoie, cu mai multă ușurință, detalii din lecturi, pe care, altfel, le uit. Dar nu cumva motivul ultim, pe care abia dacă îl recunosc, este că vreau să „prind în ac” efemerul, să mă agăț de el? Tot așa cum oamenii — fiecare din noi — luptă cu disperare împotriva vremelniciei i-mortalizând, în fiecare zi, milioane de momente din neînsemnata lor/noastră viață pentru colecția proprie de fotografii, sau mai ales pentru Facebook?

Cum să te împaci cu efemerul?

A înflorit și degețelul...

(7 iunie 2023)

...Acum câteva zile.

Pierderi, daune (in)acceptabile

(1 iunie 2023)

(Memento)

Când am scris „micul meu roman” Domnul Marius și Doamna cea mică, în ianuarie 1983, am pornit de la o variantă restrânsă, altminteri ratată literar, de unde am preluat scena dezmembrării trenulețului. Care simboliza, în intenția mea, acceptarea daunelor suferite. Pentru că mi s-a părut că omul prea trăiește și își modelează viața cu spectrul daunelor, care trebuie evitate cu orice preț, de-a lungul întregii vieți. Altfel spus, o viață fără risc.

Dacă era să aplic însă principiul mie însumi, am avut încă de la început o îndoială că aș fi dispus să accept riscul, respectiv daunele, pentru că imediat puneam o condiție: să nu existe un profitor de pe urma daunelor suferite de mine. Ceea ce infirmă viabilitatea dezideratului. Căci sunt rare, cred, cazurile când o daună cade din cer, fără ca cineva să profite, să câștige de pe urma daunei suferite de mine. Cu alte cuvinte, risc da, dar să existe profitori era/este inacceptabil și umilitor.

Și într-adevăr, simbolistica dezmembrării trenulețului a rămas pur literară. Am continuat să-mi modelez viața, în multe privințe, ca pe un registru contabil: reușite și pierderi. Pentru fiecare pierdere a fost/am găsit un/niște profitori, ceea ce a anulat de fiecare dată „noblețea” acceptării daunelor. Dar, în definitiv, e „nobil” să te resemnezi acceptând pierderile? Probabil că există o artă (sau o știință) a  echilibrului între câștiguri și daune.

Citind din Thomas Mann — povestiri din 1893–1912

(29 mai 2023)

„Era o femeie” — citesc în Dulapul de haine (o poveste plină de enigme) [Ei, dacă spui tu!] — și mintea plămădește imediat un personaj feminin, deocamdată arhetipal, stem... „o doamnă voinică” — continuă Mann — și mintea remodelează personajul în consecință: o nemțoaică vânjoasă, cum trebuie că-s destule pe-acolo... „bătrână”, mai zice autorul — păi atunci, ajustăm: personajul se încovoaie puțin, dă semne de slăbiciune, se ivesc zbârcituri pe față... „slabă” — continuă Th. M.: forma din minte se modifică brusc renunțând cu totul la voinicie, dar își păstrează statura potrivită... „și înaltă”, încheie scriitorul german fraza; ei, păi zi așa! personajul suferă o alungire finală mizând totul pe siluetă și vârstă.

Ce ți-e și cu descrierile astea... „Privirea ei nu era doar nătângă” — citesc în Luischen —, „ci și de o anumită viclenie lascivă și se vedea bine că această femeie nu era prea mărginită ca să nu fie înclinată să provoace nenorociri.”... Eu parcă știam că dacă ai făcut o caracterizare a personajului, ai stricat totul (v. de ex. Alain Robbe-Grillet: „[D]in clipa în care un autor spune despre personajul său: «Este un gelos sau un avar», putem fi siguri că acest personaj e mort.”). Mă rog... Thomas Mann avea pe-atunci vreo douăzeci și cinci de ani.

Citind (din greu) Robert Musil: „Omul fără însușiri”

(25 mai 2023)

Pe undeva eroul principal, dacă se poate spune astfel, Ulrich — deci alter-egoul autorului — spune că nu se iubește pe sine. Poate că aici e cheia scriiturii. Cineva care nu se iubește pe sine nu-i capabil să găsească în interiorul său un filon care să se constituie într-un model pentru o construcție, având în vedere că orice construcție literară pornește de la sine. Iar „Omul...” nu-i o construcție, e o anti-construcție.

Oare ăsta să fie tiparul romanului modern? Planturos? Și nu știu de ce unii se simt tentați să-i calce pe urme. Să aduni claie peste grămadă, într-o ordine aproximativă, pare la îndemâna multora. Și poate chiar este. Bașca că conceperea unor pasaje poate da în frenezie. (Adevărul e — totuși — că pe alocuri „îngrămădeala” reușește să captiveze!)

Dacă institui drept criteriu de performanță literară asemănarea cu viața, s-ar putea să nu livrezi o definiție univocă, deoarece pentru unii viața este o construcție, sau preponderent construcție, în timp ce peste alții ar putea fi acumularea mai mult sau mai puțin dezordonată de părți inegale ca valoare.

„Ceea ce face din această sete novatoare un perpetuum mobile nu este nimic altceva decât dezagrementul că între sinele nebulos și individualitatea celor dinainte, care s‑a și pietrificat într‑o carapace străină, s‑a strecurat o pseudoalteritate, o personalitate colectivă, doar imprecis apropriată. Cu un pic de atenție, poți întotdeauna distinge în cel din urmă viitor, ce tocmai se desfășoară, vremurile trecute care vor să vină. Ideile cele noi sunt așadar doar cu treizeci de ani mai vechi, însă mulțumite și doar puțin mai corpolente și trecute, cum ar fi dacă alături de fața strălucitoare a unei fete ai vedea chipul stins, devastat, al mamei; sau pur și simplu, ele n‑au avut succes, s‑au emaciat și s‑au cocârjat până n‑a mai rămas din ele decât o lozincă reformistă, în numele căreia își duce campania un nebun bătrân pe care cei vreo cincizeci de admiratori ai lui îl denumesc marele Cutare.” (p. 130)

„Clavirul își bătea cu ciocănelele lui bumbii licăritori ai notelor într‑un perete de aer. Deși faptul care se desfășura acum fusese la începuturile lui cu totul și cu totul real, zidurile camerei dispăreau, iar în locul lor se ridicau pereții de aur ai muzicii, închizând spațiul tainic în care sinele și lumea, percepția și sentimentele, interiorul și exteriorul se contopesc în felul cel mai nelămurit, în timp ce el însuși este cu totul senzație, definiție, precizie, e alcătuit chiar dintr‑o ierarhie de detalii ordonate ale unei străluciri.” (p. 141) [Și întregul capitol: impresionant]

Pentru autorul de „planturos” este o performanță să se întrupeze în multiple „eu”-uri, într-o lume, deci, „multiegolară”. Iar pentru cititor este o performanță să-și transfere atenția de la un „eu” la altul și să nu-și piardă busola. Ca să nu mai vorbim de satisfacția intimă de a fi fost capabil să descifrezi inextricabilitatea! De aici, probabil, și aprecierea critică a profesioniștilor; căci în definitiv criticii profesioniști sunt și ei oameni, nu? Au și ei satisfacțiile lor lumești, în cazul de față să fi rezistat maratonului literar, bașca să-l fi și deslușit (cât de cât).

Apropo de călcat pe urme. Am auzit de un prozator român care visa să scrie un roman de două mii de pagini (cam de două ori cât „Omul fără însușiri”); n-a mai apucat. Un alt prozator român visa să scrie un roman „pe coridoarele căruia să te pierzi” — sau cam așa ceva; nu l-a scris încă, dar sunt puține șanse, cred, s-o mai facă. Un al treilea prozator, tot român, se pare că a creat deja, în mai multe romane, „coridoare” pe care să te pierzi; și, culmea, unii s-au și pierdut.

„Revizorul” lui Gogol, cel interzis în ’72

(12 mai 2023)

Despre montarea de către Lucian Pintilie a „Revizorului” lui Gogol pe scena Teatrului Bulandra din București, în 1972, au apărut în ultimii ani fel de fel de comentarii. N-am apucat să-l văd: n-au fost decât trei spectacole. (Păcat că nu s-a găsit cineva să-l filmeze.) M-a amuzat doar să găsesc, lipit într-o agendă de-a mea, din 1972, anunțul cu interzicerea, dat de Consiliul Culturii și Educației Socialiste. Din păcate n-am păstrat decât tăietura de ziar, fără dată și fără numele ziarului. Dar ce putea fi, decât „Scânteia” sau „Informația Bucureștiului”? Iar data, probabil 30 septembrie ’72.

Probabil că e una dintre ultimele „transparențe” ale regimului. Mai târziu producțiile artistice neconforme aveau să dispară pur și simplu din peisaj, iar răbufnirile mânioase împotriva acestora — oricum nu în public — aveau să fie aproape exclusiv privilegiul lui Ceaușescu.

Simțul ordinii și neființa

(2 mai 2023)

Mă gândesc tot mai mult, acum că am ajuns aproape de capătul drumului, la timpul fără sfârșit și la neființă. Neființa care înseamnă destrămare, dezordine, creșterea entropiei. Și îmi amintesc totodată de simțul exagerat al ordinii, care mă caracteriza în copilărie și în adolescență: fața de masă bine întinsă și fără firimituri, creioanele colorate așezate unul lângă altul, paralel cu muchia mesei, în timp ce desenam, cuvertura de pat fără cute, curățenia din casă (pe care mi-o doream, nu neapărat că o făceam), scrisul ordonat din caiete, „punerea în pagină”, cum i-aș zice astăzi, pe cât posibil fără mâzgălituri și ștersături, transcrierea caraghioasă a unor texte școlare doar fiindcă n-aveau un aspect suficient de organizat. Încerc să găsesc o explicație pentru acel simț al ordinii, pentru pedanteria mea de atunci. Și parcă aș zice că încep să întrevăd o legătură cu oroarea mea de nemărginire a spațiului și a timpului, de astăzi și de fapt dintotdeauna, care duce, încet dar sigur, către dezordinea finală. Era — îmi zic astăzi, după atâția ani —, acel simț al ordinii din primii ani ai vieții, o încercare de opoziție, instinctivă (și inutilă, ca orice pedanterie), la dezordinea care simțeam că se va instala, implacabil, peste toată lumea, mai devreme sau mai târziu.

Produse literare reciclate

(28 aprilie 2023)

S-au adunat de-a lungul anilor părți din lucrările mele literare, pe care le-am scos din textele finale ca fiind redundante, „burți”. De unele din ele, cele mai multe, am vrut să mă descotorosesc rapid și definitiv, și le-am șters. De altele nu m-am îndurat să mă despart și le-am păstrat într-un fișier, „Rămășițe”: cine știe, poate prind bine. Cândva.

Recent, le-am răsfoit. Unele, vechi de ani de zile. Am mai șters din ele, dar nici de astă dată pe toate. Ar putea fi, într-adevăr, mi-am zis, amorse pentru lucrări noi, închegate. Ar putea fi?

Dar am avut un vis. Se făcea că trebuia să aleg din dulap o farfurie curată. Le luam pe rând dintr-un vraf și constatam cu stupoare  că toate sunt nespălate. Și mă minunam: cum, eu, cel atât de meticulos, să fi pus în dulap farfurii nespălate? Pe deasupra, erau și desperecheate, nu erau două la fel.

Dimineață, după ce m-am gândit un pic, m-am dumirit: farfuriile nespălate din dulap erau lucrările mele puse la păstrare, rămășițele. Arătau oribil.

Spre deosebire de specialiști, psihiatri și psihologi, care am auzit că, mai nou, îl contestă, eu cred în Freud. Cel puțin în metoda sa de a interpreta visele. Am verificat-o de atâtea și atâtea ori.

Așa că asta ar trebui să fac: să mă descotorosesc de „rămășițe” odată pentru totdeauna. Dar, să vedem, mă îndur?

Început de aprilie

(3 aprilie 2023)

Recunoscător

(31 martie 2023)

Definiția recunoștinței face trimitere, pe bună dreptate, la „aducerea aminte cu dragoste, cu devotament a unei binefaceri primite”, la mărturisirea binefacerilor primite. Sigur, e cât se poate de plăcut să mărturisești cuiva că îi ești recunoscător (cu condiția ca persoana „receptoare” să aibă același sentiment de mulțumire; căci în caz contrar, mărturisirea își pierde sensul). Dacă însă persoana  către care se îndreaptă recunoștința ta nu mai există, sentimentul dispare? Evident, nu. Și atunci „aducerea aminte cu dragoste” rămâne ceva pur interior. Iar dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu știu ce contează mai mult, mărturisirea către binefăcător, sau mărturisirea către tine însuți? Fiindcă a fi recunoscător e un sentiment nobil, pe care îl percepi ca atare și care te înalță în propriii tăi ochi. Probabil că nu sunt prea mulți cei pe care îi încearcă sentimentul de recunoștință. Și cu siguranță nu prea des.

Dar putem fi recunoscători la fel de bine și noțiunilor abstracte și/sau obictelor neînsuflețite. De exemplu, pot să spun: sunt recunoscător orașului în care am trăit sau m-am născut, sau întregii omeniri (bate-n lemn!). Sau Timpului (infinit, sau cam pe-acolo) care a permis apariția unei așa minunății precum specia umană, care așa și pe dincolo... Asta, în loc să mă înspăimânt de imensitatea lui — în trecut și în viitor, așa cum mi s-a întâmplat în ultima vreme, tot citind cărți de cosmologie și de fizică și lăsându-mă dominat de neliniștea Timpului infinit.

Emoția estetică și absurdul

(31 martie 2023)

Emoția estetică ne creează o stare de bine, despre care unii pretind că rezultă din interferența unor stimuli exteriori cu structuri ale noastre interioare, psihice și fizice. Dar ce-ar fi ca starea de bine să fie provocată de nimic altceva decât de uitarea (pentru moment) faptului că existența este în însăși esența ei tragică și absurdă?

O cosmologie–antropologie ambițioasă. Ceva mai pe larg despre „Cosmo sapiens”, de John Hands

(20 martie 2023)

De la Big bang la organizarea medievală, trecând prin mituri, științe și globalizare

Pentru cine se apropie de carte așteptând răspunsuri la întrebările fundamentale ale existenței, John Hands oferă mai puțin și mai mult. Mai puțin, pentru că, după cum se poate vedea, o singură minte, fie ea și genială, greu poate face față unei diversități tematice atât de mari.

Și mai mult, pentru că cititorul găsește aici sinteze și conexiuni pe care, altfel, specialiștii au rețineri să le facă în general pentru a nu-și periclita statutul lor de specialiști. Și mai ales pentru că Hands n-o scaldă ca alții: o spune pe șleau și definitiv; și anume că multe din întrebările fundamentale rămân deocamdată — dacă nu cumva definitiv — fără răspuns. Și, apropo de cuprinderea neobișnuită a cărții, puțin probabil, totuși, ca, interesat fiind de apariția materiei și a vieții pe Pământ, să zicem, să te intereseze și confucianismul și daoismul, sau energia parapsihică, percepția extrasenzorială sau psihokinezia, așa cum ni le schițează autorul. Sau invers — interesat de percepția extrasenzorială, să te pasioneze apariția materiei.

Rețin ideea din cap. 10 a posibilității de autoorganizare a materiei, exemplificată de vârtejurile dintr-un fluid, care, ce să vezi, se organizează spontan. Și apropo de organizarea spontană a materiei în univers, Hands se întreabă „ce determină creșterea complexității (respectiv scăderea entropiei) la scara universului?” Este citat Fred Hoyle, care compară ivirea întâmplătoare a vieții pe Pământ cu „șansa ca o tornadă care trece printr-o curte plină de deșeuri să asambleze un Boeing 747 din materialele aflate acolo”. Remarc de asemenea o abordare curajoasă legată de scopul vieții. Nu că autorul ar livra vreun răspuns pe care poate că mulți îl așteaptă, dar apreciez că nu evită întrebarea dacă există sau nu un scop al vieții; întrebare pe care alții — observă Hands —, o ocolesc pentru a nu fi taxați de adepți ai credinței religioase. Mottoul pe care autorul îl pune la începutul capitolului 15 e edificator: „Oricine vă spune că știe cum a început viața pe Pământ cu aproximativ 3,45 miliarde de ani în urmă e ori aiurit, ori ticălos.” Hands poate că e mai puțin dur în exprimare, dar fără doar și poate este de aceeași părere: „La fel ca și în cazul apariției materiei, foarte probabil știința nu poate să explice apariția vieții.” E o nuanță aici: știința nu explică. Deocamdată. Dar credința rămâne! Credința că explicația o să apară cândva, cu ajutorul științei. Și dacă astăzi încă nu avem nicio idee, autorul se așteaptă, împreună cu George Mason, că „legi mai profunde vor explica apariția complexității din procesele biochimice”. (p. 294)

Cât despre originalitatea lui Darwin în materie de „originea speciilor”, Hands are îndoieli: autori cu întâietate în fața lui Darwin au fost omiși de către acesta mai mult sau mai puțin intenționat; se ajunge la concluzia că „Darwin se angajase într-o manipulare de secol XIX: minimalizând contribuția lor [a predecesorilor] pentru a-și atribui meritul descoperirii evoluției biologice (...) și a selecției naturale drept cauză a acesteia”. (p. 308) Nu întâmplător, Sir Francis Darwin, fiul lui Charles Darwin, afirmă, în mottoul capitolului: „În știință, meritul îi aparține celui care convinge lumea, nu celui căruia i-a venit pentru prima oară ideea”! Într-un alt loc Hands spune: „Din păcate, acesta este un alt mit despre Darwin.” E clar că nu-l are la inimă!

Ce altceva nu mai explică știința (genetica)? „Modelul ortodox nu explică din ce cauză o singură celulă formată din unirea unui spermatozoid cu un ovul se divide pentru a genera grupuri de celule cu genom identic, care apoi se diferențiază în celule cu funcții specializate ce alcătuiesc un embrion” ș.a.m.d. (p. 407)

Pentru cine vrea să afle cum a apărut materia, cum se face că legile fizicii sunt aceleași în orice colț al universului, cum se face că legile fizicii sunt așa cum sunt, răspunsul este pentru toate același: nu se știe. Principiul lui Pauli spune că doi electroni într-un atom nu pot avea toate cele patru numere cuantice egale între ele. Dar de ce nu pot avea, nimeni nu știe.

Apropo de „specializarea” celulelor, un biolog, Sheldrake, susține că există o memorie (universală!) „inerentă sub forma unor câmpuri morfice ce determină dezvoltarea formelor la toate nivelurile de complexitate, structură și organizare, de la atomi până la comportament și minte”, memorie care evoluează odată cu universul. Ideea, atât de nebuloasă și de vagă, arată măcar un lucru: că în privința asta avem o problemă nerezolvată. O problemă fundamentală. Alții nici măcar atât nu recunosc. (p. 435, § „Cauzalitate formativă”)

Se încheie cu NU și „voința de reproducere/multiplicare” a lui Dawkins din „Gena egoistă”, pe care Hands îl „critică aspru” pentru că nu dă nicio explicație și nu prezintă vreo dovadă că gena se comportă egoist; adică îi pasă doar de răspândirea ei cât mai largă, manifestându-se astfel prin indivizi folosiți doar ca interpuși. E citat filozoful Peter Koslowski care conchide că Dawkins „atribuie genelor aspirație, intenționalitate și conștiință. În felul acesta cade într-un animism genetic”. (p. 448) Și astfel încă una din problemele fundamentale ale lumii în care trăim rămâne fără soluție.

Ca o observație marginală, în paragraful care se ocupă de leagănul lui Homo sapiens, presupus în Africa de Est, autorul amintește de schimbări climatice majore, de tipul marilor glaciațiuni, dar și de schimbări „în perioade de 20 de ani sau chiar mai puțin”, din „motive globale” (p. 531); nu pot să nu fac legătura cu mantra zilelor noastre, cea al schimbărilor climatice provocate de om.

Frământările existențiale au început, se pare, mult mai timpuriu decât ne imaginăm. De exemplu, iată ce zice Parmenide (n. 510 î.Hr.): „Nu există «ceea ce nu există» (neantul). Ca atare, ceea ce există nu poate veni din ceea ce nu există și deci nu se pune problema creației. Atâta vreme cât neantul nu există, pentru ca ceea ce există să se mute în neant, nu este posibilă mișcarea sau schimbarea. Ceea ce percepem drept schimbare este o iluzie creată de cele cinci simțuri ale noastre.” (p. 570) N-are legătură decât cu devenirea intelectului. Dar e amuzant.

Trecând la istoria propriu-zisă a omului, expunerea devine oarecum didactică. Remarc totuși — prin prisma interesului meu —, în paragraful consacrat neuropsihologiei, unele considerații notabile privind „experiența subiectivă a fenomenelor, precum conștiința de sine, sentimentul de mândrie, trăirile stârnite de muzică sau de vederea unei culori”. (p. 609–10) Așa-zisele qualia. „Prăpastia epistemologică profundă între descrierea evenimentelor fizice ale creierului și experiențele personale și subiective despre care presupunem că sunt asociate cu aceste evenimente.”

Spus pe șleau, „poate că avem de-a face cu o limitare nu atât a științei în sine, cât a minții umane. Există oare o realitate pe care oamenii nu o pot înțelege, așa cum rocile nu pot înțelege că Soarele asigură lumina și căldura, iar cimpanzeii nu pot înțelege găurile negre?”. (p. 669) O constatare, să recunoaștem, a cuiva ajuns la exasperare.

Lee Smolin: „Timpul renăscut”*

(19 martie 2023)

Unii spun/au spus că timpul e real, alții că e fictiv/imaginar. Unii, care au spus că timpul e o ficțiune, s-au convertit la „timpul e real”. Dacă timpul e real, rezultă (unul/unii a/au demonstrat) că legile care guvernează lumea fizică s-au schimbat/se schimbă în timp... Unii, care erau ferm convinși că spațiul e real (deși curbat), au ajuns să creadă că el, spațiul, e o ficțiune. Lee Smolin folosește în mod repetat sintagma „mai fundamental” pentru a ajunge să-și dea seama ce mărime stă la bază și ce emerge, adică nu este fundamentală.

Se pare că până și eternul spațiu emerge din ceva. Din ce? S-ar putea ca ambele să emeargă, atât timpul cât și spațiul. Iar dacă spațiul emerge, relativitatea simultaneității a lui Einstein se clatină (întrucât „orice e conectat cu orice altceva”); deci da, ar exista totuși simultaneitatea.

Și apropo de ecuațiile fundamentale ale fizicii, unde timpul e reversibil: pentru a evita singularitatea inițială care rezultă de aici — din reversibilitate — și pentru a ne conforma realității, care arată o „săgeată a timpului”, deci că timpul este ireversibil, Lee Smolin recunoaște pe undeva (p. 267): „Credem că legile noastre sunt aproximații ale unei legi mai profunde. Și dacă acea lege mai profundă e asimetrică în raport cu timpul?”

Cartea se încheie cu apel patetic la un stil de viață sustenabil, și cu o raită prin teoria economiei pornind de la procesele care au loc în timp. Și totuși fizicianul din el nu rezistă departe de problemele fundamentale ale fizicii și ale lumii. Lee Smolin sapă adânc. Mai adânc nici că se poate. „Care este substanța lumii? Ne gândim că materia e simplă și inertă, dar nu știm nimic despre ce este materia cu adevărat. Știm doar cum interacționează. Care este esența unei pietre? Nu știm; este un mister pe care orice descoperire privitoare la atomi, nuclee, cuarci și așa mai departe nu face decât să-l adâncească. (...) Uneori mă gândesc la ce este o piatră atunci când încerc să adorm, și mă consolez cu ideea că trebuie să existe undeva un răspuns la întrebarea ce este universul. Dar n-am nicio idee cum să-l caut, cu ajutorul științei sau pe altă cale.” (p. 335) Și un pic mai departe: „Acestea sunt întrebări prea profunde pentru mine. Cineva cu o altă pregătire și un alt temperament poate că ar reuși să înainteze către un răspuns, dar eu nu. Ceea ce însă nu pot face e să resping întrebarea ce este lumea în realitate socotind-o absurdă.”

O frază din carte ar putea fi reținută ca moto. Eu o pun la sfârșit: „Acesta e marele câștig al vieții omenești: a prospera la limita incertitudinii. Prosperăm la granița dintre șansă și primejdie, și trăim știind că nu putem avea totul sub control sau împiedica lucruri rele să se întâmple din când în când.”

*Editura Humanitas, 2022, trad. Walter Fotescu

„Mormanul” de momente încremenite al lui Julian Barbour

(11 martie 2023)

Citez din Lee Smolin, „Timpul renăscut”, Humanitas, 2022, pp. 127–30: „[Î]n esență, tot ce există este o vastă colecție de momente încremenite. Fiecare moment are forma unei configurații a universului. Fiecare configurație există — și este percepută de orice ființe prinse în acea configurație — ca un moment de timp. (...) Tot ce percepe oricare dintre noi sunt momente — instantanee de experiență. (...) Trecutul nu s-a pierdut. Trecutul, prezentul și viitorul ne însoțesc mereu. Poate că experiența noastră figurează într-o mulțime finită de momente, dar acele momente nu dispar și nu încetează niciodată. (...) Frica de moarte se întemeiază pe o iluzie, care, la rândul ei, se întemeiază pe o eroare intelectuală. Nu există o curgere a timpului care se termină, fiindcă timpul nu curge. Există întotdeauna și vor exista întotdeauna doar momentele vieții noastre.”

De ce nu? De vreme ce, după cum spune John Hands în „Cosmo sapiens”, „poate că avem de-a face cu o limitare (...) a minții umane. Există oare o realitate pe care oamenii nu o pot înțelege, așa cum rocile nu pot înțelege că Soarele asigură lumina și căldura, iar cimpanzeii nu pot înțelege găurile negre?”.

„Profesorul și Ramona”. Cheia

(7 februarie 2023)

(Memento)

Prima idee datează de la 3 octombrie 2002. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de atunci. Prima intenție, mi-aduc aminte, a fost să fie un contrast total între sobrietatea Profesorului, ba chiar anchilozarea lui, și o femeie frivolă. Care să se finalizeze cu deschiderea/dezlegarea Profesorului. Femeia urma să fie Dansatoarea. N-a mers, deci ceva era greșit.

Azi cred că am găsit în sfârșit cheia. Ideea este că Profesorul s-a simțit ușurat de-a lungul vieții să constate că martorii episoadelor sau faptelor sale detestabile au dispărut unul câte unul. Iar viața lui, retroactiv, s-a „purificat”. Dansatoarea devine Ramona. Ramona va încerca să-l seducă. Va și reuși? Posibil: martorii au dispărut de la sine? Sau au fost ajutați să dispară? Ramona este un om al legii sub acoperire?

Și nu roman/nuvelă. Rămâne să aleg între scenariu de teatru sau de film.

Umorul lui Mr. Bean

(2 februarie 2023)

M-am tot întrebat cum reușește Mr. Bean să amuze o lume întreagă, când, la prima vedere, personajul este un ticălos patentat. Cum să te amuze un ticălos? Să ne amintim doar de episodul cu consultația la policlinică. Mr. Bean își așteaptă rândul să intre la consultație, și fiindcă coada la recepție e prea lungă, recurge la tot felul de tertipuri: îi smulge unei fetițe păpușa din mână și o aruncă cât colo; de unde, pentru a o recupera, mama fetiței iese din rând; iar Mr. Bean câștigă un loc; apoi bagă zâzanie între doi tineri din fața sa, care ies din rând să se răfuiască; iar el câștigă dintr-o dată alte două locuri. Apoi, odată căpătat bonul de ordine, face tot posibilul să-și procure un bon cu număr mai mic: smulge bonul din mâna unei paciente imobilizate într-un bandaj „total”; vrea să profite de un bătrân care tocmai a ațipit și încearcă să-i smulgă și lui biletul din mână; iar aceluiași bătrân îi ocupă la mustață locul pe scaun grăbindu-se să i-o ia înainte, în văzul tuturor, fără pic de jenă; unui copil care șade alături, cu capul înțepenit într-un ibric, îi modifică cu creionul numărul de pe bon.

În alte episoade Mr. Bean produce haos la o nuntă și la o înmormântare, unde n-are nicio reținere să ia totul în derâdere. Într-o stație unde așteaptă sosirea autobuzului împreună cu un nevăzător și cu o mamă cu copil mic într-un cărucior, dă din coate pentru a le-o lua înainte: nu-i pasă de priorități, de reguli, de bun-simț. Mr. Bean e bădăran, trișor, viclean, laș, sfidător, îngâmfat, egoist, nu-i ghidat de bun-simț și de nicio morală. Și totuși îi trecem totul cu vederea, ne amuzăm, ba chiar Mr. Bean ne e simpatic. (Cel puțin, mie.) Ani de zile m-am tot întrebat cum se poate așa ceva.

Explicația mi-a venit în minte pornind de la o mică întâmplare cu doi gemeni de vreo trei ani. Unul din ei îi spune maică-sii: Pe el îl trimitem la școală, și noi doi rămânem împreună acasă! Un gest egoist, nu? De acord, dar ce, parcă poți să condamni un băiețel de trei ani! Pe undeva, gemenul de trei ani trebuie că realizează că ceva nu-i în regulă cu ideea lui, că e o nedreptate; dar mizează pe bunăvoința celor mari, în particular a mamei. Știe că pe un copil de trei ani nu te poți supăra de-adevăratelea. La fel e și cu Mr. Bean. El nu poate fi luat în serios, cu toate defectele lui, pentru că e imatur. Să ne uităm cu atenție la scenele în care apare el, răsfățatul. Toți ceilalți actori își fac rolurile într-o manieră realistă, (aproape) nimeni nu șarjează. Rowan Atkinson e singurul care își tratează personajul caricatural. Mai ales că dă semne că e dispus să se îndrepte... în viitor. Mr. Bean uneori e generos, uneori e responsabil, când vine vorba de cei ce au nevoie de ajutorul său; vezi, de exemplu, scena cu bărbatul din stația de autobuz, care suferă un atac de cord; lui Mr. Bean îi vine s-o ia la fugă; dar conștiința nu-l lasă: se întoarce mereu la bărbatul căzut pe trotuar și: îi face respirație artificială, îl tratează cu electroșocuri; deși tot el e cel care lasă ambulanța care sosește să-l ridice cu bateria descărcată alimentând de la ambulanță bateria de la propria-i (bine cunoscută) mașinuță...

Pe lângă Mr. Bean, copiii care apar alături de el în film par mai degrabă adulți; vezi, de pildă, puștanii care complotează șușotind să-i facă vânt de pe trambulina mare.

Mr. Bean nu are doar defectele pe care le-am enumerat mai sus. Mr. Bean este și inventiv, naiv, drăgăstos (cu Teddy Bear al său), inocent, vesel, sperios, responsabil.

Una peste alta, cu toate defectele lui, nenumărate, pe Mr. Bean nu poți să-l urăști sau să-l disprețuiești. Cu niciun alt comic nu mi s-a întâmplat ceea ce mi se-ntâmplă cu el: să fie de-ajuns să treacă doar câteva luni, atât cât să încep să uit unele detalii din comedioarele lui, și, revăzându-le, să râd iarăși din toată inima.

Gânduri despre infinit

(31 ianuarie 2023)

Citind „Cosmo Sapiens”, de John Hands*

În sfârșit un autor onest și în același timp serios (cam scorțos pe ici, pe colo; și uneori cârcotaș!), care scoate pe tapet întrebări pe care alții le țin sub preș. Cum e posibil, se întreabă Hands ca o particulă, conform ecuației lui Schrödinger, să poată, cu o anumită probabilitate, exista oriunde în Univers? La fel și cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Unde e vorba de observații și de măsurători (asupra unei particule). Cum de s-a descurcat oare Universul atâta amar de ani, singur, până la apariția omului, fără observații și fără măsurători, pe care le implică teoriile de bază?

„Infinitul este (...) altceva decât un număr foarte mare. David Hilbert, cel care a construit în bună măsură fundamentele matematicii secolului XX, spunea: «Principalul nostru rezultat este că infinitul nu poate fi întâlnit nicăieri în realitate. Nici nu există în natură, nici nu oferă o bază legitimă pentru gândirea rațională.»” Și adaugă: „Dacă Hilbert are dreptate, atunci ipotezele care folosesc infiniți pentru a descrie lumea fizică nu sunt valide.” (pp. 121–2)

Hands se referă în continuare la acele „conjecturi” cosmologice care susțin că Universul este etern. Caz în care George Ellis observă că „dacă un eveniment se întâmplă într-un moment oarecare în timp [într-un timp infinit în ambele sensuri], orice asemenea conjectură trebuie să explice de ce el nu s-a întâmplat mai înainte, având în vedere că a existat un timp infinit în care s-ar fi putut petrece.” (p. 122)

Dacă Universul este infinit în spațiu și în timp, atunci ar trebui chiar în acest moment să existe un tip ca mine care să scrie despre infinit. Și nu doar să existe unul, ci ar trebui să fie un număr infinit de tipi care fac asta. Nu?

Vorbind despre entropia în creștere, Hands face următoarea observație: „această lege [a entropiei în creștere] susține că în timpul oricărui proces dintr-un sistem izolat, dezordinea crește până când se atinge o stare de echilibru. Universul este sistemul izolat suprem, din moment ce, prin definiție, fie conține întreaga materie și energie care există, fie este deconectat de la celelalte universuri dintr-un prezumtiv multivers. Urmează că, dacă acest principiu fizic este valid în univers și dacă universul are o existență infinită, atunci și-ar fi atins starea finală de echilibru cu un timp infinit în urmă, iar noi n-am mai fi vii, deci n-am mai putea să reflectăm asupra acestei probleme.” (p. 122)

Nu că ar exista răspunsuri la toate aceste întrebări, dar măcar să avem onestitatea (iarăși!) să le semnalăm, și să recunoaștem de asemenea că mari gânditori din istoria omenirii nu le-au putut evita și s-au declarat, mai mult sau mai puțin pe șleau, dezarmați.

*Editura Humanitas, 2019, trad. Carmen Strungaru și Doru Căstăian

Campioni: replici târzii

(17 ianuarie 2023)

I-am spus unui prieten într-o dispută amicală: Vezi că sunt mai mare ca tine și s-ar putea să te bat! Iar el mi-a replicat: Vezi că în adolescență am fost bun la lupte greco-romane!... Abia recent mi-a venit în minte replica pe care i-aș fi putut-o da: Vezi că eu am scris un roman despre un campion de box!... Dar, de: am întârziat cu vreo treizeci și cinci de ani.

O proză carteziană: „Surâsul Giocondei”*, de Aldous Huxley

(4 ianuarie 2023)

Personajul Tonino, farsor și profitor sentimental, este exonerat, în finalul povestirii de moravuri „Cura de odihnă”, de suspiciunea de hoție, după ce amanta sa, Moira, se sinucide, și geanta pe care ea o crezuse șterpelită de el, iese la iveală de după pat. Deci Tonino nu era hoț. În schimb, același personaj rămâne ne-exonerat de celelalte vinovății — duplicitate, prefăcătorie, cinism, și mai ales infidelitate —, care au făcut-o pe Moira să împărtășească în privința ei înseși viziunea critică, dezaprobatoare, a soțului înșelat, desigur exacerbată de trădarea amantului. Ceea ce a împins-o la sinucidere.

Puțin spus baroc: „Varianta mai binevoitoare a surâsului Monei Lisa, zâmbetul acesta îi arcuia aproape permanent buzele subțiri și decolorate într-un semicerc de dulce și iertătoare milosârdie, altoind peste posomoreala naturală a chipului un prisos de blândețe. Acest zâmbet era produsul unor ani îndelungați de înverșunată abnegație, de neclintită aspirație spre sublim, de dragoste hotărâtă și conștientă pentru dușmanii ei și pentru omenire. (...) Chiar și atunci când era deprimată sau clocotea de mânie, chiar și atunci când se lupta cu încăpățânare de catâr să-și impună voința, surâsul era neclintit. Încadrată de buclele prerafaelite de păr cenușiu, fața cu trăsături greoaie, mohorâte, de o paloare indecisă continua să radieze insolit de o dragoste iertătoare pentru întreaga omenire, odioasă și ostilă.” (pp. 64–5) Asta găsim în povestirea a doua, „Familia Claxton”.

Se pare că bărbații lui Huxley sunt de cele mai multe ori pramatii, uneori cu scrupule, alteori fără; iar femeile se simt chemate să joace un rol, de obicei să fie conștiințe în locul partenerilor lor, responsabile și virtuoase atunci când nu se plictisesc. Și când nu iubesc în secret; caz în care își urmează pasiunea chiar și până la crimă: „Surâsul Giocondei”, a treia povestire.

O doamnă cam ponosită dar cu ifose se pregătește de plecare, după o ceartă cu „domnul”, doar așa, ca să-l pedepsească. Bătrâna servitoare, Sophie, care o ajută la împachetarea lucrurilor pentru călătoria de a doua zi, o enervează pe „doamna”, cu chipul ei hidos. Drept care o pune să-și dea cu fard pe față, ca să fie mai suportabilă. Se întâmplă în povestirea „Fard”.

În „Portretul”, domnul Bigger, negustor de tablouri, îi oferă unui client bogat, „stăpânul conacului”, un „clasic venețian târziu”, Giangolini (!), un portret de femeie. Și fiindcă clientul ezită, mărturisindu-și preferința pentru un tablou care să fie legat de „o poveste”, născocește pe loc (sau poate o avea gata-pregătită) o poveste venețiană din secolul al optsprezecelea, stufoasă și romantică. Clientul, convins după o pledoarie iscusită, semnează un cec de șase sute optzeci de lire. Iar în final, în sala cu tablouri se prezintă un tânăr pictor, autor de tablouri „clasice”, după preferințele clienților, și domnul Bigger îi plătește pentru strădania sa nu douăzeci de lire, cum conveniseră, ci, cu generozitate, douăzeci și cinci. Și cam asta e tot.

Patru idei sunt puse la bătaie în povestirea „Micul Arhimede”. Prima este ideea locuirii agreabile. A doua: anihilarea plăcerii locuirii prin relații tensionate cu vecinii/proprietarii. A treia idee este  aceea a condiției omului de geniu (in nuce). Și, în sfârșit, a patra, jugularea geniului de către mediocritate. În slujba primei idei, cea a locuirii, Huxley livrează câteva pasaje de virtuozitate stilistică: „Și în înaltul cerului, draperiile fluturânde, lebedele, statuile de marmură aeriene, cioplite și lăsate neterminate de zeii obosiți de creație înainte chiar de a se fi apucat de ea, lunecau somnoroase pe aripile vântului, schimbându-și forma în mișcare.” (p. 196) Urmează pasaje pastorale. În slujba celei de-a doua idei, a anihilării plăcerii locuirii, reținem o cugetare practică: „Vecinii pe care nu-i vezi niciodată prea de aproape, sunt vecinii ideali.” Cât despre genii, Huxley face următorul elogiu: „Poate că oamenii de geniu sunt singurii oameni adevărați. În toată istoria neamului omenesc n-au fost decât câteva mii de oameni adevărați. (...) Fără ajutorul oamenilor adevărați noi n-am fi descoperit nimic.” (p. 220) În cazul de față e vorba de un copil, Guido, fiul unui țăran din vecini, care, fără niciun fel de educație, ca geniile veritabile, se dovedește a fi genial în pătrunderea subtilităților compozițiilor muzicale clasice. Același Guido găsește o demonstrație originală a formulei lui Pitagora. Muzica și matematica — asocierea clasică a înzestrărilor de geniu. Jugularea geniului (Guido se sinucide, crezându-se părăsit atât de tată, cât și de mentorul său, chiriașul povestitor) vine din partea aceleiași signore Bondi, proprietara abuzivă a casei închiriate, una și aceeași persoană cu cea care se erijase în protectoare a lui Guido și încercase „să pună gheara” pe el. Se pare că Huxley vede o legătură între anihilarea plăcutei locuiri și cea a geniului. Într-un fel, este și ea, signora Bondi, un geniu. Al răului.

Greu de înțeles de ce „Două sau trei grații” începe cu unele considerații despre omul plictisitor, căci foarte curând povestea o cârmește într-o cu totul altă direcție. Grace Peddley, o femeie mediocră în toate cele, se trezește peste noapte doritoare să se arunce în vâltoarea vieții, să devină o vampă, dar nu are vocația necesară. Neîncrezător în capacitatea noastră de a-i înțelege personajul, Huxley ne explică de-a fir a păr, pe câteva pagini bune, cartezian, ca să-nțeleagă tot poporul: „Ca multe persoane slabe de caracter și lipsite de încredere în sine, Grace era adesea teribil de îndrăzneață. În general pasivă și acceptând orice, se angaja câteodată în mod nesăbuit în cele mai năstrușnice curse de acțiune, nu dintr-o hotărâre, ci tocmai pentru că nu știa ce înseamnă a lua o hotărâre, pentru că era lipsită de simțul răspunderii și era incapabilă să-și dea seama de natura irevocabilă a unui act. (...) Această impulsivitate iresponsabilă a unui caracter lipsit de forța de a lua hotărâri deliberate...” ș.a.m.d. (p. 307)

La un moment dat, tot adâncindu-se în meandrele sufletelor, Huxley începe să bată spre Dostoievski. Se oprește însă la mare distanță. Povestitorul (căruia abia spre sfârșit îi aflăm, indirect, numele) pătrunde în casa goală a amantului lui Grace, Kingham, unde găsește într-o carte scrisă de acesta, teoretizarea perfectă a amorului — capricios și cinic — practicat de amant, ceva între atracție și dezgust; sfâșierea între bine și rău etc. Același amant care a plâns la prima respingere din partea lui Grace, devine ex abrupto dominator și plictisit după ce și-a atins ținta. Iar A.H. plusează adăugând platitudinilor debitate de amant propriile sale comentarii auctoriale. Cearta amoroasă dintre Kingham și Grace nu se ridică mult peste nivelul disputei dintre Chiriac și Veta („O noapte furtunoasă”). Respinsă de doi amanți, te-ai fi așteptat ca Grace să comită acel act de reparație (literară) a destinului... Dar n-o face, ci își va multiplica aventurile, recăzând în mediocritate. O spune Huxley; și dacă o spune el, avem toate motivele să-l credem.

* Ed. pentru literatură universală, 1966, trad. de Margareta Bărbuță

Înserare. Ultima pe '22

(31 decembrie 2022)

Ireversibilitatea timpului

(30 decembrie 2022)

Un glob mi-a scăpat din mână în timp ce împodobeam bradul și s-a spart. Jumătatea spartă împreună cu celelalte cioburi mi-au arătat ceea ce mă fermecase în copilărie: fața interioară, lucioasă și tainică, pe care n-o mai văzuse nimeni vreodată până atunci. Niciodată un glob spart nu se va reface la loc. De aici deduc ireversibilitatea timpului.

Proza torențială a lui Elio Vittorini: „Călătorie în Sicilia” și „Oameni și neoameni”

(19 decembrie 2022)

Lecturi post-pandemie

Titlul original al primului dintre cele două romane cuprinse în volum este „Conversazione in Sicilia”.

Pentru cine se întreabă cum de a devenit Conversația Călătorie, răspunsul îl dă autorul însuși (care nu știa cum i-a fost/avea să-i fie tradus titlul în română), care spune: „călătoria era și convorbire, era prezent, trecut, amintire și fantezie, nu viață și totuși mișcare” (p. 108): „Călătorie în Sicilia” (1941) și „Oameni și neoameni” (1945), Editura pentru literatură, 1968, trad. Elena Murgu. Că Hemingway îl consideră pe Vittorini „unul din cei mai buni scriitori italieni contemporani” (v. coperta IV) nu-i de mirare: până la un punct, Vittorini îi calcă americanului pe urme. Și probabil și altora: a fost la curent cu literatura americană a timpului său, a tradus copios din americani și i-a comentat.

La sugestia unui tată care și-a părăsit familia cu ani în urmă, tânărul de treizeci de ani Silvestro pleacă să-și vadă mama, de ziua ei, în satul natal din Sicilia, după o absență de cinsprezece ani. Personajele din roman se succedă ca într-un basm. Mai întâi tovarășii de călătorie din tren, apoi mama, cu care are o discuție „fundamentală”, apoi femei din sat, cărora mama se duce să le facă injecții pentru „puțină malarie și puțină oftică”; apoi un tocilar, cu care are de asemenea o discuție „esențială”: „— Dar ce vă dau la ascuțit, dacă nu vedeți niciodată cuțite, niciodată foarfeci?/ Și tocilarul:/ — Asta-i întreb și eu mereu. Ce-mi dați la ascuțit? Nu-mi dați o sabie/ Nu-mi dați un tun? Și-i privesc în față, în ochi, văd că ceea ce-mi dau nu se poate numi nici măcar un cui.” (p. 128) Povestea lui Silvestro în Sicilia, o spune autorul în Epilog, durează trei zile și trei nopți. Ca într-un basm.

Din dialoguri banale, aproape monotone, repetitive (poate, pe alocuri, nițel excesiv?), se naște în chip miraculos un extract de realitate. Căci așa e realitatea, în esența ei, repetitivă, nu? Se citește „sub semnul halucinației sau al visului”, sună un comentariu critic (cu alte cuvinte, un roman oniric). Și într-adevăr, halucinația poate fi, în definitiv, un extract de realitate, la fel și visul.

Între dialoguri, Vittorini inserează descrieri „esențiale” (și ele!), ca niște haiku-uri: „Apoi, dintr-o dată, un chipiu roșu, un steguleț roșu, un strigăt de copil rămaseră fără soare, și sub nopali se făcu întuneric, apoi se ivi un felinar. Un măgar cenușiu trecu prin vadul unui fir de apă; iar suișuri, iar tuneluri, și se văzură lungi spinări de munte, și la opriri, jos, într-o vale, patru lumini, cinci lumini, satele.” (p. 38)

În același stil: al doilea roman din volum — „Oameni și neoameni”, publicat imediat după război, în 1945, în care e vorba de rezistența italiană în Al Doilea Război Mondial după răsturnarea „ducelui”. O succesiune rapidă de scurte capitole, la fel ca și în „Călătorie”, o frenezie de secvențe cinematografice, îl ține pe cititor captiv. Ateul Vittorini răspunde unor întrebări nepuse; prezentul, la el, se îngemănează cu trecutul, viii cu morții, oamenii cu lucrurile ambientale, nori, fum, soare, vară și iarnă, dialog cu morții, și personajele sale vorbesc cu morții (pe alocuri un pic cam emfatic?), oameni ai Rezistenței (comuniste?), neoameni ai Miliției fasciste și ai trupelor hitleriste, care, printre distracții, comit atrocități, resemnări tragice, ca în tragedia antică grecească, chiar și la luptătorii căliți în luptă.

Comparată cu proza torențială a lui Vittorini, acțiunea din alte romane — „așezate” — dă senzația că trenează. Ar putea să-ți ia ceva timp să te reacomodezi cu ele și să începi să le guști din nou.

[Și dacă la prima lectură, acum o jumătate de secol și mai bine, n-am prea rezonat cu romanul, trag concluzia că pe atunci nu eram copt pentru acest gen de proză.

Multe s-or fi schimbat în proza lumii în această jumătate de secol și multe mijloace de percepție s-or fi adăugat la cele din 1968, anul apariției romanului în traducere românească. Dar proza lui Elio Vittorini nu s-a consumat. E și o lecție: să nu-ți pese că pagina ta arată altfel decât „obișnuit”, dominată de dialoguri mărunte, lipsită de stufoșenie. Urmează-ți calea, dacă ești sigur de ea.

Și o ultimă observație. Dacă te uiți la opera lui Vittorini, totul e în regulă. Sau aproape. Dar dacă pe uiți la biografie, afli că în 1958 „opune un veto categoric publicării «Ghepardului» lui Lampedusa la editura Einaudi”. Și asta nu prea-i în regulă.]