M-am tot întrebat cum reușește Mr. Bean să amuze o lume întreagă, când, la prima vedere, personajul este un ticălos patentat. Cum să te amuze un ticălos? Să ne amintim doar de episodul cu consultația la policlinică. Mr. Bean își așteaptă rândul să intre la consultație, și fiindcă coada la recepție e prea lungă, recurge la tot felul de tertipuri: îi smulge unei fetițe păpușa din mână și o aruncă cât colo; de unde, pentru a o recupera, mama fetiței iese din rând; iar Mr. Bean câștigă un loc; apoi bagă zâzanie între doi tineri din fața sa, care ies din rând să se răfuiască; iar el câștigă dintr-o dată alte două locuri. Apoi, odată căpătat bonul de ordine, face tot posibilul să-și procure un bon cu număr mai mic: smulge bonul din mâna unei paciente imobilizate într-un bandaj „total”; vrea să profite de un bătrân care tocmai a ațipit și încearcă să-i smulgă și lui biletul din mână; iar aceluiași bătrân îi ocupă la mustață locul pe scaun grăbindu-se să i-o ia înainte, în văzul tuturor, fără pic de jenă; unui copil care șade alături, cu capul înțepenit într-un ibric, îi modifică cu creionul numărul de pe bon.
În alte episoade Mr. Bean produce haos la o nuntă și la o înmormântare, unde n-are nicio reținere să ia totul în derâdere. Într-o stație unde așteaptă sosirea autobuzului împreună cu un nevăzător și cu o mamă cu copil mic într-un cărucior, dă din coate pentru a le-o lua înainte: nu-i pasă de priorități, de reguli, de bun-simț. Mr. Bean e bădăran, trișor, viclean, laș, sfidător, îngâmfat, egoist, nu-i ghidat de bun-simț și de nicio morală. Și totuși îi trecem totul cu vederea, ne amuzăm, ba chiar Mr. Bean ne e simpatic. (Cel puțin, mie.) Ani de zile m-am tot întrebat cum se poate așa ceva.
Explicația mi-a venit în minte pornind de la o mică întâmplare cu doi gemeni de vreo trei ani. Unul din ei îi spune maică-sii: Pe el îl trimitem la școală, și noi doi rămânem împreună acasă! Un gest egoist, nu? De acord, dar ce, parcă poți să condamni un băiețel de trei ani! Pe undeva, gemenul de trei ani trebuie că realizează că ceva nu-i în regulă cu ideea lui, că e o nedreptate; dar mizează pe bunăvoința celor mari, în particular a mamei. Știe că pe un copil de trei ani nu te poți supăra de-adevăratelea. La fel e și cu Mr. Bean. El nu poate fi luat în serios, cu toate defectele lui, pentru că e imatur. Să ne uităm cu atenție la scenele în care apare el, răsfățatul. Toți ceilalți actori își fac rolurile într-o manieră realistă, (aproape) nimeni nu șarjează. Rowan Atkinson e singurul care își tratează personajul caricatural. Mai ales că dă semne că e dispus să se îndrepte... în viitor. Mr. Bean uneori e generos, uneori e responsabil, când vine vorba de cei ce au nevoie de ajutorul său; vezi, de exemplu, scena cu bărbatul din stația de autobuz, care suferă un atac de cord; lui Mr. Bean îi vine s-o ia la fugă; dar conștiința nu-l lasă: se întoarce mereu la bărbatul căzut pe trotuar și: îi face respirație artificială, îl tratează cu electroșocuri; deși tot el e cel care lasă ambulanța care sosește să-l ridice cu bateria descărcată alimentând de la ambulanță bateria de la propria-i (bine cunoscută) mașinuță...
Pe lângă Mr. Bean, copiii care apar alături de el în film par mai degrabă adulți; vezi, de pildă, puștanii care complotează șușotind să-i facă vânt de pe trambulina mare.
Mr. Bean nu are doar defectele pe care le-am enumerat mai sus. Mr. Bean este și inventiv, naiv, drăgăstos (cu Teddy Bear al său), inocent, vesel, sperios, responsabil.
Una peste alta, cu toate defectele lui, nenumărate, pe Mr. Bean nu poți să-l urăști sau să-l disprețuiești. Cu niciun alt comic nu mi s-a întâmplat ceea ce mi se-ntâmplă cu el: să fie de-ajuns să treacă doar câteva luni, atât cât să încep să uit unele detalii din comedioarele lui, și, revăzându-le, să râd iarăși din toată inima.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu