Anul ăsta, mai devreme. De, încălzirea globală...
sâmbătă, 6 aprilie 2024
vineri, 5 aprilie 2024
PIN-ul la 85 de ani
După ce-am pus cumpărăturile în cărucior, am anunțat-o pe casieriță, plin de glorie (ca de obicei), că plătesc cu cardul. Am scos cardul, triumfător, dar... Am rămas cu el în aer (și cu ochii — probabil — ațintiți în gol). Casierița, intuind cauza ezitării, m-a fixat c-un zâmbet sceptic-amuzat: — Nu mai știți pinul... Mi se blocase mintea. — L-am uitat, am mărturisit spăsit. Și nu, n-am intrat în pământ de rușine. Mi se mai întâmplase de atâtea ori, chiar și cu destul de mulți ani în urmă, când nu putea exista nicio suspiciune legată de vârstă. Dar fusese — atunci — doar o ezitare de moment. Acum nu, era definitiv, sau, oricum, de lungă durată: nu-mi mai aduceam aminte pinul.
O familie de trei care așteptau la casă, un el și o ea de vârstă mijlocie, și o adolescentă coaptă, de bună seamă fiica lor, s-au pornit să se hlizească la mine aruncându-mi priviri laterale. Casierița se hlizea și ea și a pomenit ceva, amuzat-indulgent, de pensionari (probabil, „O s-ajungem și noi pensionari”, sau ceva de genul ăsta), în timp ce cei trei de dincolo de casă continuau să se hlizească. Decent. Decent și malițios.
N-are importanță cum am ieșit din impas. Plictiseala e că n-am uitat incidentul. A fost ceva rușinos? Nicidecum. Nici dacă vârsta ar fi fost cauza uitării pinului, n-ar fi fost ceva de disprețuit. Nici vorbă. Dar nu era vârsta, eram sigur de asta. N-aveam nimic să-mi reproșez. Dar ei știau asta? Știau că nu fusese decât o mică festă de-a memoriei?... Or fi continuat să comenteze între ei în drum spre casă, și poate un timp și acasă, și poate că aveau să mai povestească și prin vecini. Că ce? Că eu uitasem pinul? Care eu? Pentru ei eu nu eram decât un client oarecare. Un necunoscut. Un pensionar fără nume. Iar ei, ei ce erau pentru mine? Trei clienți oarecare, trei necunoscuți. Care ar fi făcut bine să se abțină să se hlizească la mine pentru că uitasem — pe moment — un nenorocit de pin. Nu i-aș fi putut reîntâlni vreodată nici dacă aș fi vrut. La fel, nici ei pe mine.
Ar fi trebuit să-mi fie jenă? De ce și de cine să-mi fie jenă? De mine, care eram pentru ei un vârstnic anonim? Un hodorog de pensionar? Necunoscut și unul, necunoscuți și ceilalți. Să-mi fie jenă pentru cei din categoria mea? Pentru pensionari? Pentru cei de la o anumită vârstă în sus. Puteam eu să mă consider reprezentativ pentru vreo categorie?... Toate datele convergeau spre absența oricărui motiv de jenă. Și totuși...
O familie de trei care așteptau la casă, un el și o ea de vârstă mijlocie, și o adolescentă coaptă, de bună seamă fiica lor, s-au pornit să se hlizească la mine aruncându-mi priviri laterale. Casierița se hlizea și ea și a pomenit ceva, amuzat-indulgent, de pensionari (probabil, „O s-ajungem și noi pensionari”, sau ceva de genul ăsta), în timp ce cei trei de dincolo de casă continuau să se hlizească. Decent. Decent și malițios.
N-are importanță cum am ieșit din impas. Plictiseala e că n-am uitat incidentul. A fost ceva rușinos? Nicidecum. Nici dacă vârsta ar fi fost cauza uitării pinului, n-ar fi fost ceva de disprețuit. Nici vorbă. Dar nu era vârsta, eram sigur de asta. N-aveam nimic să-mi reproșez. Dar ei știau asta? Știau că nu fusese decât o mică festă de-a memoriei?... Or fi continuat să comenteze între ei în drum spre casă, și poate un timp și acasă, și poate că aveau să mai povestească și prin vecini. Că ce? Că eu uitasem pinul? Care eu? Pentru ei eu nu eram decât un client oarecare. Un necunoscut. Un pensionar fără nume. Iar ei, ei ce erau pentru mine? Trei clienți oarecare, trei necunoscuți. Care ar fi făcut bine să se abțină să se hlizească la mine pentru că uitasem — pe moment — un nenorocit de pin. Nu i-aș fi putut reîntâlni vreodată nici dacă aș fi vrut. La fel, nici ei pe mine.
Ar fi trebuit să-mi fie jenă? De ce și de cine să-mi fie jenă? De mine, care eram pentru ei un vârstnic anonim? Un hodorog de pensionar? Necunoscut și unul, necunoscuți și ceilalți. Să-mi fie jenă pentru cei din categoria mea? Pentru pensionari? Pentru cei de la o anumită vârstă în sus. Puteam eu să mă consider reprezentativ pentru vreo categorie?... Toate datele convergeau spre absența oricărui motiv de jenă. Și totuși...
joi, 4 aprilie 2024
Ce bune-s visele câteodată...
Eram pe podul peste râul Colentina, priveam spre lac și discutam cu cineva. Îi spuneam ce bine e că făcuseră în sfârșit lucrările necesare și lacul nu mai era o baltă îngustă ci se înfățișa ca o adevărată întindere de apă. Malul se vedea, lung, în depărtare și circula un vaporaș pentru traversare. Traversam apa cu vaporașul, alunecam peste apă și îi admiram limpezimea în soare. Fața apei era presărată cu plante acvatice ca niște smocuri de un verde crud, iar printre ele se vedea fundul lacului, cu soare și umbre. M-am gândit ce bine ar fi dacă oamenii și-ar da osteneala să se îngrijească și toate apele de pe pământ ar fi la fel de limpezi.
(Cine crede că nu visăm gânduri se înșeală.)
Dar nu toți oamenii avuseseră răbdare să aștepte vaporașul. Îi vedeam pe mulți că merg cu picioarele pe fund. Apa era mică. Mergeau cu pantaloni și încălțări prin apa adâncă doar până la genunchi. Erau din ce în ce mai mulți și păreau că se bucură că umblă prin apă, era pentru ei ca o plimbare. Către mal l-am întâlnit și pe tata, același Omuleț-Tata pe care îl știam. Acum că era ud la picioare, trebuia să se ducă mai repede acasă, să se schimbe. Păi sigur, l-am certat, acum când eu abia mă pregăteam să încep plimbarea, trebuie să merg cu tine acasă.
Treaz apoi, sau pe jumătate treaz, m-am gândit că visele te fac mai bun, tot așa cum o carte se presupune că trebuie să te facă mai bun după ce-o citești.
(Cine crede că nu visăm gânduri se înșeală.)
Dar nu toți oamenii avuseseră răbdare să aștepte vaporașul. Îi vedeam pe mulți că merg cu picioarele pe fund. Apa era mică. Mergeau cu pantaloni și încălțări prin apa adâncă doar până la genunchi. Erau din ce în ce mai mulți și păreau că se bucură că umblă prin apă, era pentru ei ca o plimbare. Către mal l-am întâlnit și pe tata, același Omuleț-Tata pe care îl știam. Acum că era ud la picioare, trebuia să se ducă mai repede acasă, să se schimbe. Păi sigur, l-am certat, acum când eu abia mă pregăteam să încep plimbarea, trebuie să merg cu tine acasă.
Treaz apoi, sau pe jumătate treaz, m-am gândit că visele te fac mai bun, tot așa cum o carte se presupune că trebuie să te facă mai bun după ce-o citești.
miercuri, 3 aprilie 2024
Două relații cu Internetul: Andrei Pleșu vs. Solomon Marcus
(Dacă tot se poartă reciclarea publicistică, fie-mi permis să re-postez un articol vechi, din 6 sept. 2009, publicat inițial pe blogul meu „Impresii și opinii”, între timp închis.)
Două personalități ale vieții culturale din România — două puncte de vedere diametral opuse asupra acestui mirific instrument al secolului numit Internet. Andrei Pleșu îl dezavuează punându-i în cârcă toate relele lumii. Solomon Marcus își exprimă față de Internet entuziasmul său fără rezerve.
Am extras din frânturi de texte publicate de cei doi (Andrei Pleșu: „Cultura de Internet”, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 oct. 2008; și Solomon Marcus: Ion Zubașcu: „Cu Solomon Marcus, despre splendoarea culturală a matematicii”, Vatra, 5–6, 2009, p. 184} și i-am pus astfel în dialog, deși un asemenea dialog n-a existat ca atare.
Sigur, fiecare are dreptul la opinie. Mă întreb totuși de ce este A.P. atât de pornit împotriva internetului. Căci textul publicat în Dilema veche, reprodus aproape în totalitate, fragmentat, în cadrul dialogului imaginat mai sus, nu este o simplă opinie despre internet ci o veritabilă demonizare proferată de iubitorul de îngeri, plină de iritare și ură ambalată în sarcasm... Era să zic fără precedent, dacă nu mi-aș fi amintit că multe, dacă nu majoritatea textelor filozofului moralei minime (mă refer la cele pe care mi-au căzut ochii — departe de mine pretenția de a i le fi citit pe toate, asta ar mai lipsi!) n-au fost argumentații în sens academic-cartezian (nici măcar postmodernist!) cât mai ales produse impresioniste de umoare, și anume de mal-humeur de cele mai multe ori. Fiindcă se pare că asta e umoarea curentă a filozofului.
Nici nu știu de ce, până la urmă, A.P. s-a făcut foc și pară, acum câțiva ani, la o suspiciune, bazată mai mult pe impresie, a lui Gabriel Andreescu privind o prezumtivă aservire a lui A.P. față de fostul regim comunist; ba chiar l-a acționat în instanță (și, în plus, a și câștigat procesul contra lui G.A. obținând daune minima-morale de 50 milioane de lei, după ce pretinsese daune maxima-morale de 1 (un) miliard de lei!), când același A.P. îl desființează, într-un articol intitulat, semnificativ, „O lighioană”, pe Sergiu Andon, fără a produce o singură probă care să incrimineze prestația acestuia. (Nu că aș avea vreo simpatie pentru avocatul fostului securist Dan Voiculescu, Doamne ferește.) Totul se rezumă la o colecție de impresii, evident dezagreabile, pe care S.A. i le produce: antipatia ca argumentație.
Revenind la Internet, textul lui Pleșu îmi pare de o impecabilă rea-credință și de un fanatism perfect. „Cultura ține mai mult de inspirație și febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ”, spune A.P. Observăm imediat că „zelul cumulativ” este expresia sa depreciativă pentru studiu, pe care A.P. îl contrapune inspirației și febrilității spirituale, către care se îndreaptă simpatia vădită a autorului, sugerându-ne că producțiile sale eseistice poartă marca febrilității (și a inspirației, desigur). Pentru A.P. cultura se rezumă, pare-se, la umanioare. Mai exact, la zona pur speculativă a acestora (care se poate dispensa fără probleme de „zel cumulativ”). Cultura rigorii, pe care o practică un Solomon Marcus, nu se pune la socoteală (pentru A.P.). „Dansul e mai aproape de firea ei [a culturii] decât săpătura harnică și achiziția hrăpăreață” Ca să vezi! Febrilitate, dans... Și din nou aceeași antipatie irepresibilă pentru studiu și asimilarea de cunoștințe, sugerată prin noi expresii depreciative: „săpătură harnică” (harnică dar — nu-i așa? — tot săpătură; adică investigație în straturi inferioare) și „achiziție hrăpăreață”!
A.P. asociază cultura cu dansul, de ce? Fără îndoială, pentru a crea o imagine seducătoare acelei culturi care îi este accesibilă lui, omului care cândva îl țintuia la stâlpul infamiei pe specialist întru strălucirea universalistului în care, iată, (i se pare că) se regăsește.
Iar dacă era să caute în mass-media exemple negative pentru utilizatori (superficiali) ai Internetului, se pare că acea mică vedetă tv, care pronunță ezitant Olympia și i se aude „d”-ul final de la Edouard Manet, cade ca o adevărată pleașcă pe capul lui Pleșu, cu „verbiajul ei bălțat” și cu laptopul care îi este „mamă, tată, frate, prieten și, probabil, iubită”. (Orice, numai instrument de lucru nu.)
Internetul, în viziunea lui Pleșu „nu încurajează dansul” (iarăși, dansul!) ci „butonada”. „Nicăieri nu e trișeria intelectuală mai acasă ca în spațiul culturii de Internet.” Etc. etc. etc.
Mi-aș permite, în încheiere, un exemplu personal de „butonadă”, de „bun dobândit fără efort, paradă de informație plutind pe un perfect vid cognitiv, știință neasimilată, neprelucrată organic, (...) de fals și de jonglerie stângace” (altă răbufnire viscerală a filozofului din textul cu pricina).
Am văzut deunăzi un film TV, biografic, „A Beautiful Mind”, despre John Nash, laureat al premiului Nobel pentru economie, despre care, spre rușinea mea, nu auzisem. Ce să fac? — a trebuit să „butonez”, și anume pe detestabila Wikipedia. Unde, pe lângă datele strict biografice ale matematicianului John Nash, am întâlnit câteva dintre conceptele create de acesta, printre care „Nash Equilibrium”. Cum nu cunoșteam conceptul, am „butonat”, în continuare, pe linkul respectiv, informându-mă („săpând hrăpăreț”) despre concept. (Am comis, recunosc, această „trișerie intelectuală”.) De acolo, alte linkuri m-au purtat spre „Prisoner's dilemma”, „Battle of the sexes” (cu totul altceva decât ar putea crede, judecând după termeni, cei ce anatemizează Internetul), „Auction theory”. De la „battle of the sexes” am ajuns la „payoff matrix”. Și uite-așa... Dar toate astea țin deja de curiozitatea specialistului de două parale. Universalistul (Pleșu), cu a sa „efervescență spirituală”, stă undeva (și dansează dezinvolt) mult deasupra nimicurilor riguroase. Nu mai spun ce-am dezgropat pe Wikipedia, ca să nu mă fac de râs cu „vidul meu cognitiv”, „neprelucrat organic”.
Două personalități ale vieții culturale din România — două puncte de vedere diametral opuse asupra acestui mirific instrument al secolului numit Internet. Andrei Pleșu îl dezavuează punându-i în cârcă toate relele lumii. Solomon Marcus își exprimă față de Internet entuziasmul său fără rezerve.
Am extras din frânturi de texte publicate de cei doi (Andrei Pleșu: „Cultura de Internet”, Dilema veche, anul V, nr. 244, 16 oct. 2008; și Solomon Marcus: Ion Zubașcu: „Cu Solomon Marcus, despre splendoarea culturală a matematicii”, Vatra, 5–6, 2009, p. 184} și i-am pus astfel în dialog, deși un asemenea dialog n-a existat ca atare.
Andrei Pleșu: „Internetul e pe măsura acelora care cred că a fi cultivat înseamnă, pur și simplu, a ști. Cunoașterea ca depozit, inteligența ca exercițiu al memoriei, interogația redusă la strictă dexteritate mecanică și la curiozitate primară, toate acestea transformă faptul de cultură în produs de supermarket și efortul de cunoaștere într-o subspecie a shopping-ului.”
Solomon Marcus: „Am întâlnit intelectuali valoroși care sunt prizonieri ai acestei temeri că internetul e un pericol pentru cultură. L-am auzit la o emisiune pe Neagu Djuvara spunând că ne pierdem identitatea prin integrare. Dar internetul e o revoluție. Că găsești prostii pe internet nu e un argument. Parisul n-ar merita nici doi bani pentru cartierele sale rău famate.”
A.P.: „Dar a fi cultivat nu înseamnă a ști, înseamnă a ști să cauți. Nu a ști să utilizezi o «mașină de căutare», ci a transforma căutarea într-un parcurs laborios, imprevizibil, plin de fertile derapaje colaterale. Cultura nu te îmbogățește prin ceea ce îți livrează în mod expres, ci prin aventura drumului, prin barocul tatonărilor. Cultura e facultatea de a decide ce e de făcut când nu știi ceva: cum să pui întrebarea, la ce ușă să bați, în care orizont să te miști. Cultura te îmbogățește și prin ceea ce afli fără să fi căutat în mod direct. Pe scurt, cultura ține mai mult de inspirație și febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ. Dansul e mai aproape de firea ei decât săpătura harnică și achiziția hrăpăreață. Or, Internetul nu încurajează dansul, ci mai degrabă o țopăială arbitrară, o alergare aleatorie în toate direcțiile deodată. Internetul e un mod de a găsi, în care căutarea se reduce la butonadă. Ceea ce e grav e că, găsind atât de ușor, începi să-ți închipui că deții cu adevărat ceea ce ai găsit. Impostura e, de aceea, paguba subiacentă a culturii de Internet. Bunul dobândit fără efort, parada de informație plutind pe un perfect vid cognitiv, știința neasimilată, neprelucrată organic, creează impresia penibilă a falsului, a jongleriei stângace. Nicăieri nu e trișeria intelectuală mai acasă ca în spațiul culturii de Internet. Campionii ei păcălesc lumea, dar se păcălesc pe ei înșiși. Încep să creadă că știu, că emană miresme subtile, când, de fapt, miros a Google de la o poștă.”
S.M.: „Apoi, problema bibliografiei: dai un simplu clic și ai într-o clipă sute de lucrări pe o temă dată. Înainte, aș fi pierdut ani de zile să strâng aceeași bibliografie.”
A.P.: „Cultura de Internet amenință să devină cultura viitorului. Ea face victime încă de pe băncile școlii, dar se instalează, vanitos, și în creiere mai tomnatice, grăbite să vândă ceea ce n-au cumpărat niciodată. Îmi pică ochii, din când în când, pe verbiajul bălțat al unei mici vedete de televiziune, pentru care laptop-ul pare să fie mamă, tată, frate, prieten și, probabil, iubită. Din instrument util, calculatorul portabil a devenit un substitut de personalitate, o excrescență schizoidă care își domină utilizatorul. Omul vrea să epateze, să etaleze cunoștințe fenomenale, să arate, mă-nțelegi, prostimii cât e de deștept. Vreți să auziți ceva despre Olympia (pronunție ezitantă) a lui Edouard (pronunțat cu un «d» final sonor) Manet? Ascultați la mine! Urmează platitudinile curente, culese din Wikipedia și din alte cotloane digitale, de unde trebuie să rezulte că vorbitorul și-a tocit coatele și și-a mâncat tinerețile studiind asiduu istoria artei. Nu-i nimic — îmi spun. Insul a făcut, totuși, de bine, de rău, un efort. Și decât să nu știi nimic, mai bine să înveți câte ceva, fie și de pe Internet. Atâta doar: când ești în faza de învățare, nu se cade să adopți, țanțoș, postura învățătorului.”
S.M.: „E nevoie de o educație a frecventării internetului. Trebuie să educăm tânăra generație pentru o utilizare corectă. Aici e viitorul.
Fără internet, nu puteți afla noul vânt care bate în lume. Cine nu utilizează internetul e un infirm!”
Sigur, fiecare are dreptul la opinie. Mă întreb totuși de ce este A.P. atât de pornit împotriva internetului. Căci textul publicat în Dilema veche, reprodus aproape în totalitate, fragmentat, în cadrul dialogului imaginat mai sus, nu este o simplă opinie despre internet ci o veritabilă demonizare proferată de iubitorul de îngeri, plină de iritare și ură ambalată în sarcasm... Era să zic fără precedent, dacă nu mi-aș fi amintit că multe, dacă nu majoritatea textelor filozofului moralei minime (mă refer la cele pe care mi-au căzut ochii — departe de mine pretenția de a i le fi citit pe toate, asta ar mai lipsi!) n-au fost argumentații în sens academic-cartezian (nici măcar postmodernist!) cât mai ales produse impresioniste de umoare, și anume de mal-humeur de cele mai multe ori. Fiindcă se pare că asta e umoarea curentă a filozofului.
Nici nu știu de ce, până la urmă, A.P. s-a făcut foc și pară, acum câțiva ani, la o suspiciune, bazată mai mult pe impresie, a lui Gabriel Andreescu privind o prezumtivă aservire a lui A.P. față de fostul regim comunist; ba chiar l-a acționat în instanță (și, în plus, a și câștigat procesul contra lui G.A. obținând daune minima-morale de 50 milioane de lei, după ce pretinsese daune maxima-morale de 1 (un) miliard de lei!), când același A.P. îl desființează, într-un articol intitulat, semnificativ, „O lighioană”, pe Sergiu Andon, fără a produce o singură probă care să incrimineze prestația acestuia. (Nu că aș avea vreo simpatie pentru avocatul fostului securist Dan Voiculescu, Doamne ferește.) Totul se rezumă la o colecție de impresii, evident dezagreabile, pe care S.A. i le produce: antipatia ca argumentație.
Revenind la Internet, textul lui Pleșu îmi pare de o impecabilă rea-credință și de un fanatism perfect. „Cultura ține mai mult de inspirație și febrilitate spirituală, decât de zel cumulativ”, spune A.P. Observăm imediat că „zelul cumulativ” este expresia sa depreciativă pentru studiu, pe care A.P. îl contrapune inspirației și febrilității spirituale, către care se îndreaptă simpatia vădită a autorului, sugerându-ne că producțiile sale eseistice poartă marca febrilității (și a inspirației, desigur). Pentru A.P. cultura se rezumă, pare-se, la umanioare. Mai exact, la zona pur speculativă a acestora (care se poate dispensa fără probleme de „zel cumulativ”). Cultura rigorii, pe care o practică un Solomon Marcus, nu se pune la socoteală (pentru A.P.). „Dansul e mai aproape de firea ei [a culturii] decât săpătura harnică și achiziția hrăpăreață” Ca să vezi! Febrilitate, dans... Și din nou aceeași antipatie irepresibilă pentru studiu și asimilarea de cunoștințe, sugerată prin noi expresii depreciative: „săpătură harnică” (harnică dar — nu-i așa? — tot săpătură; adică investigație în straturi inferioare) și „achiziție hrăpăreață”!
A.P. asociază cultura cu dansul, de ce? Fără îndoială, pentru a crea o imagine seducătoare acelei culturi care îi este accesibilă lui, omului care cândva îl țintuia la stâlpul infamiei pe specialist întru strălucirea universalistului în care, iată, (i se pare că) se regăsește.
Iar dacă era să caute în mass-media exemple negative pentru utilizatori (superficiali) ai Internetului, se pare că acea mică vedetă tv, care pronunță ezitant Olympia și i se aude „d”-ul final de la Edouard Manet, cade ca o adevărată pleașcă pe capul lui Pleșu, cu „verbiajul ei bălțat” și cu laptopul care îi este „mamă, tată, frate, prieten și, probabil, iubită”. (Orice, numai instrument de lucru nu.)
Internetul, în viziunea lui Pleșu „nu încurajează dansul” (iarăși, dansul!) ci „butonada”. „Nicăieri nu e trișeria intelectuală mai acasă ca în spațiul culturii de Internet.” Etc. etc. etc.
Mi-aș permite, în încheiere, un exemplu personal de „butonadă”, de „bun dobândit fără efort, paradă de informație plutind pe un perfect vid cognitiv, știință neasimilată, neprelucrată organic, (...) de fals și de jonglerie stângace” (altă răbufnire viscerală a filozofului din textul cu pricina).
Am văzut deunăzi un film TV, biografic, „A Beautiful Mind”, despre John Nash, laureat al premiului Nobel pentru economie, despre care, spre rușinea mea, nu auzisem. Ce să fac? — a trebuit să „butonez”, și anume pe detestabila Wikipedia. Unde, pe lângă datele strict biografice ale matematicianului John Nash, am întâlnit câteva dintre conceptele create de acesta, printre care „Nash Equilibrium”. Cum nu cunoșteam conceptul, am „butonat”, în continuare, pe linkul respectiv, informându-mă („săpând hrăpăreț”) despre concept. (Am comis, recunosc, această „trișerie intelectuală”.) De acolo, alte linkuri m-au purtat spre „Prisoner's dilemma”, „Battle of the sexes” (cu totul altceva decât ar putea crede, judecând după termeni, cei ce anatemizează Internetul), „Auction theory”. De la „battle of the sexes” am ajuns la „payoff matrix”. Și uite-așa... Dar toate astea țin deja de curiozitatea specialistului de două parale. Universalistul (Pleșu), cu a sa „efervescență spirituală”, stă undeva (și dansează dezinvolt) mult deasupra nimicurilor riguroase. Nu mai spun ce-am dezgropat pe Wikipedia, ca să nu mă fac de râs cu „vidul meu cognitiv”, „neprelucrat organic”.
luni, 25 martie 2024
Tinerețea tatei
„Ia uite la tata ce mai aleargă!” am râs eu privind în urma lui. Ninsese abundent toată noaptea, și dimineață troiene mari acopereau întreaga curte. Mama și cu mine stăteam la ferestruică, privindu-l cum pleacă la serviciu, și cum aleargă primii pași pe aleea încă necurățată, ca să iasă mai repede la zăpada mai mică din mijlocul curții. „E tânăr”, a zis mama. Aveam vreo doisprezece ani, cred, iar tata mai avea câțiva ani până să iasă la pensie. „Ei, tânăr!” am persiflat-o eu, grosolan. „De ce nu”, a spus mama.
E ciudat că n-am uitat mica întâmplare după atâția ani. Sau nu e? Spuneam ce gândesc? Dar de ce gândeam așa? Nu ne învață nimeni să evităm să fim grosolani prin simpla abținere de la comentarii răutăcioase complet gratuite..
Post scriptum. Studenți la Fizică, pe la sfârșitul anilor ’50, am intrat, un coleg și cu mine, într-un mic anticariat din apropiere de Piața Sfântul Gheorghe. Doritori de cărți vechi (evit cuvântul însetați ca fiind bombastic). Am tot scos cărți de prin rafturi, le-am tot răsfoit, le-am pus la loc, nici nu cred că aveam bani de cumpărat. La sfârșit, când tocmai dădeam să ieșim pe ușă, anticarul a ne-a aruncat peste umăr c-un rânjet sarcastic: „Mulțumesc că mi-ați scuturat praful!” Avea o figură de intelectual „subțire”, dar se vede treaba că se contaminase repede de grobianismul regimului... Alții nu știu de la ce se contaminează — din anturaj, din familie, sau pur și simplu se nasc cu grobianismul în sânge.
E ciudat că n-am uitat mica întâmplare după atâția ani. Sau nu e? Spuneam ce gândesc? Dar de ce gândeam așa? Nu ne învață nimeni să evităm să fim grosolani prin simpla abținere de la comentarii răutăcioase complet gratuite..
Post scriptum. Studenți la Fizică, pe la sfârșitul anilor ’50, am intrat, un coleg și cu mine, într-un mic anticariat din apropiere de Piața Sfântul Gheorghe. Doritori de cărți vechi (evit cuvântul însetați ca fiind bombastic). Am tot scos cărți de prin rafturi, le-am tot răsfoit, le-am pus la loc, nici nu cred că aveam bani de cumpărat. La sfârșit, când tocmai dădeam să ieșim pe ușă, anticarul a ne-a aruncat peste umăr c-un rânjet sarcastic: „Mulțumesc că mi-ați scuturat praful!” Avea o figură de intelectual „subțire”, dar se vede treaba că se contaminase repede de grobianismul regimului... Alții nu știu de la ce se contaminează — din anturaj, din familie, sau pur și simplu se nasc cu grobianismul în sânge.
marți, 19 martie 2024
Simfonia a III-a „La un cutremur”, de Anatol Vieru
Am căpătat obiceiul să ascultăm în fiecare seară, de la ora 23.30, treizeci de minute de muzică simfonică românească contemporană, pe care ni le oferă Radio România Muzical. Sâmbătă seară am ascultat Simfonia a III-a „La un cutremur”, de Anatol Vieru... Ce pot să spun? Impresionant. Ceea ce am observat în primul rând este că au fost foarte multe replici ale cutremurului. Ceea ce cu siguranță corespunde caracterului gradual al realității (și care face totodată ca o simfonie serioasă să nu dureze mai puțin de treizeci de minute). Apoi: autorul a sondat cu succes nu doar fragmentarea dizarmonică a lumii exterioare, așa cum știm cu toții, dar — ceea ce nu s-a văzut ci este rodul imaginației inspirate a compozitorului — și profunzimea la fel de dizarmonică a adâncurilor pământului. Câteva accente vesele, în cel mai rău caz relaxate, spre sfârșit, au marcat intrarea în scenă a câinilor salvatori. Scormonirea este intercalată cu accente tragice căci au fost, desigur, și persoane găsite, pentru care nu s-a mai putut face nimic. Tot pe la sfârșit am sesizat și sunetul ambulanțelor, sosite un pic cam târziu după părerea mea. Nu poți să spui că totul e bine când se termină cu bine. Nu, nu s-a terminat cu bine. Cutremurul și simfonia aferentă ne-au zdruncinat pe toți. Apreciez în mod deosebit că simfonia apucă să se termine înainte de sosirea secretarului general al partidului la fața locului.
joi, 29 februarie 2024
J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg*: în căutarea spiritului dostoievskian
Venind de la Dresda, unde locuiește, Fiodor Mihailovici sosește la Petersburg pentru a recupera lucrurile rămase de la fiul său vitreg, Pavel, mort cu puțin timp în urmă, în împrejurări încă neelucidate. Speră totodată să afle detalii și mărturii despre anturajul acestuia și, într-un fel, să se lase îmbibat de atmosfera locului și a zilelor trăite de fiul său vitreg. O cunoaște pe Anna Sergheievna, proprietăreasa camerei închiriate până deunăzi de Pavel, și se simte atras de ea. 
Au o relație amoroasă, în care spiritul lui Pavel, conform așteptărilor, este prezent: „În clipa orgasmului plonjă înapoi în somn, ca într-un lac. În timp ce se scufundă, Pavel urcă să-l întâmpine [?!]. Chipul fiului său e schimonosit de disperare; plămânii îi explodează, știe că moare, știe că e dincolo de orice speranță...” (p. 52)
Se dovedește că lucrurile lui Pavel încăpuseră pe mâna poliției, drept care Fiodor Mihailovici este nevoit să se adreseze acesteia, dar întâmpină rezistență deoarece fiul său, află acum, fusese înhăitat cu anarhiștii, stârnind suspiciunile poliției. De aici, luând cercetarea pe cont propriu, ajunge să-l cunoască pe anarhistul/nihilistul Serghei Neceaev și lumea lui plină de ură și de violență. Nihilistul îl călăuzește pe coridoarele sumbre („subterane”) ale lumii celor „oropsiți și umiliți”, unde anarhiștii pun la cale crime și sacrificii (pentru a stârni revolta și a grăbi trezirea celor încă inerți). Și astfel, Fiodor Mihailovici află în final că fiul său vitreg a fost asasinat sau sacrificat, rămâne neclar.
După cum îl caracterizează The Independent (1994), Maestrul din Petersburg „este o carte mai mult admirabilă decât emoționantă: o construcție intelectuală solidă, dar fără acea actualitate vibrantă a scrierilor precedente ale lui Coetzee”. (Jan Dalley).
Formula de proză aleasă de Coetzee este analitică; „desprinderea” din scena de sex amintită mai sus n-o mai regăsim decât, poate, în ultimele pagini, unde maestrul, terminând de răsfoit jurnalul, recuperat de la poliție, al fiului său vitreg dispărut, găsește de cuviință să-l completeze cu propria sa viziune asupra vieții, extrasă din viziunea reconstituită a defunctului său fiu.
Atașamentul lui Fiodor Mihailovici de fiul său vitreg (altminteri fictiv, se pare, neconfirmat istoric) este doar afirmat, n-are nicio justificare în plan estetic și emoțional. Pavel rămâne până la urmă o abstracțiune, portretul său nu reușește să se încropească din litera cărții. La fel, nici tenebrele înspăimântătoare ale prozei dostoievskiene.
* J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg, ed. Humanitas, 2023, trad. Maria Berza
Formula de proză aleasă de Coetzee este analitică; „desprinderea” din scena de sex amintită mai sus n-o mai regăsim decât, poate, în ultimele pagini, unde maestrul, terminând de răsfoit jurnalul, recuperat de la poliție, al fiului său vitreg dispărut, găsește de cuviință să-l completeze cu propria sa viziune asupra vieții, extrasă din viziunea reconstituită a defunctului său fiu.
Atașamentul lui Fiodor Mihailovici de fiul său vitreg (altminteri fictiv, se pare, neconfirmat istoric) este doar afirmat, n-are nicio justificare în plan estetic și emoțional. Pavel rămâne până la urmă o abstracțiune, portretul său nu reușește să se încropească din litera cărții. La fel, nici tenebrele înspăimântătoare ale prozei dostoievskiene.
* J.M. Coetzee, Maestrul din Petersburg, ed. Humanitas, 2023, trad. Maria Berza
marți, 30 ianuarie 2024
Bun român: un brand aproape mistic
Să observăm mai întâi că, la fel ca și în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, și cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca și un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun și nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.
Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificație cu totul aparte. Un bun român nu este pur și simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de rațiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, firește), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putință, ci de a o împărtăși, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ți transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl și văd pe actorul Dan Puric... Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de față a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în fața unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veșnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porțile Orientului, am ținut piept”... și tot tacâmul.
A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune așa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înțeleși: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a prețui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă și „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacșiș (s.m.)”. Vă dați seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim același cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăușului de mobilă sau instalatorului hrăpăreț! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reținem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Rușine să le fie celor care nu sunt!
Românul neaoș
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoș. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizați români în urmă cu o generație sau cu mai multe. În privința asta, trebuie să remarcăm că exigențele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe șleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa...). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-și vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!... Sau: Neam de ungur!...
Este președintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru țară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), și având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareș Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aș încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deși german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă și doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de rușine!
Credința strămoșească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Și anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puține șanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.
Să ne înțelegem, să cârtești împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, și nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriașele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu știu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat așa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aș opri însă la cuvântul „mântuire” și aș observa că, după același DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după niște lingviști care cu siguranță nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că același „a mântui” generează — schimbându-și doar terminația — două cuvinte total opuse: „mântuire” și „mântuială” — mă rog, în locuțiunea „de mântuială”? Dar... cine știe, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!
Oricum, ceea ce trebuie să reținem este că credința în Dumnezeu, și anume cea ortodoxă, altfel spus, credința strămoșească, este condiția sine qua non a calității de bun român. Rușine să le fie celor de altă credință, sau de nicio credință! Anticrist! Bolșevic! Rușine! Huo!
Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înțeleși, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmașii dacilor și ai romanilor (deși preferințele de ultimă oră înclină spre daci — și numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administrației — poporul a rămas neclintit pe loc și a dat naștere limbii române — aici, și nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei și al Țării Românești nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara și Matei Corvin au fost români get-beget, așa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — și a și reușit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice țările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci...; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voința poporului, nu a unei elite; ș.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care... cinstesc memoria lui Ceaușescu; și fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români... dacă îndeplinesc celelalte criterii). Și, ca să închei fraza — care mi-a ieșit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Rușine!
Cântul popular românesc
Despre concetățenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar și că românii sunt hoți, indolenți, pasivi și superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însușiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; și cu condiția ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe față că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere și cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, și cu atât mai puțin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-și facă de cap cu asemenea afirmații. În schimb, un bun român, ca să-și merite brandul, trebuie să susțină cu tărie că românul este blând, tolerant și ospitalier. A! și să refuze cu fermitate să fie puse în discuție cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însușiri mai sus citate.
Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumusețea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observație. Însă cei care refuză să vadă frumusețea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuți din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spații, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case și peste străzi, să exprime bucuria de a trăi și de a chefui și rușine să le fie celor care, în loc să se bucure de viață, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Rușine!
Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificație cu totul aparte. Un bun român nu este pur și simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de rațiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, firește), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putință, ci de a o împărtăși, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ți transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl și văd pe actorul Dan Puric... Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de față a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în fața unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veșnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porțile Orientului, am ținut piept”... și tot tacâmul.
A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune așa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înțeleși: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a prețui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă și „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacșiș (s.m.)”. Vă dați seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim același cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăușului de mobilă sau instalatorului hrăpăreț! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reținem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Rușine să le fie celor care nu sunt!
Românul neaoș
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoș. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizați români în urmă cu o generație sau cu mai multe. În privința asta, trebuie să remarcăm că exigențele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe șleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa...). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-și vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!... Sau: Neam de ungur!...
Este președintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru țară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), și având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareș Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aș încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deși german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă și doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de rușine!
Credința strămoșească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Și anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puține șanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.
Să ne înțelegem, să cârtești împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, și nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriașele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu știu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat așa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aș opri însă la cuvântul „mântuire” și aș observa că, după același DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după niște lingviști care cu siguranță nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că același „a mântui” generează — schimbându-și doar terminația — două cuvinte total opuse: „mântuire” și „mântuială” — mă rog, în locuțiunea „de mântuială”? Dar... cine știe, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!
Oricum, ceea ce trebuie să reținem este că credința în Dumnezeu, și anume cea ortodoxă, altfel spus, credința strămoșească, este condiția sine qua non a calității de bun român. Rușine să le fie celor de altă credință, sau de nicio credință! Anticrist! Bolșevic! Rușine! Huo!
Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înțeleși, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmașii dacilor și ai romanilor (deși preferințele de ultimă oră înclină spre daci — și numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administrației — poporul a rămas neclintit pe loc și a dat naștere limbii române — aici, și nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei și al Țării Românești nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara și Matei Corvin au fost români get-beget, așa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — și a și reușit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice țările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci...; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voința poporului, nu a unei elite; ș.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care... cinstesc memoria lui Ceaușescu; și fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români... dacă îndeplinesc celelalte criterii). Și, ca să închei fraza — care mi-a ieșit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Rușine!
Cântul popular românesc
Despre concetățenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar și că românii sunt hoți, indolenți, pasivi și superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însușiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; și cu condiția ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe față că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere și cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, și cu atât mai puțin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-și facă de cap cu asemenea afirmații. În schimb, un bun român, ca să-și merite brandul, trebuie să susțină cu tărie că românul este blând, tolerant și ospitalier. A! și să refuze cu fermitate să fie puse în discuție cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însușiri mai sus citate.
Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumusețea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observație. Însă cei care refuză să vadă frumusețea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuți din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spații, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case și peste străzi, să exprime bucuria de a trăi și de a chefui și rușine să le fie celor care, în loc să se bucure de viață, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Rușine!
* * *
Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român... A! dar ia stați! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră... hm! că a plecat dintre noi capul Securității, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar așa de rea cum se spune, și 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaștem, noi toți, buni și mai puțin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de dușmani. Care sunt peste tot în jur, mai puțin în Marea Neag... Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.L.N. Tolstoi și „sugestia în masă”
Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alți contestatari, ci că a contestat pur și simplu arta faimosului dramaturg. Tolstoi are și argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârșitul vieții: „Despre Shakespeare și despre dramă” (1909). (V. și traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întrunește, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, țin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat și lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi față de Shakespeare, adăugând eventual și numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deși subscriu în mare parte la argumentația sa), rețin doar considerațiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepției unor evenimente și fenomene de-a lungul istoriei omenirii.
Nu m-aș grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea și prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demența. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanșat o adevărată isterie națională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor și încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absența simțului istoriei.
Să fim serioși. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simț al măsurii. O anumită... cumințenie a pământului!
(Articol publicat inițial, în aug. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
„(...) [A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeași atitudine pe care am întâlnit-o și care se întâlnește de obicei la adepții oricăror dogme, adoptată nu din rațiune ci din credință. (...) Explicația acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna și se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu și există în cele mai diferite domenii ale vieții. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanță și ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (...), ca și frecventele cazuri de sugestie, șocante prin absurditatea lor, precum credința în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieții, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”Tolstoi acordă o atenție specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” și a goanei după „rating”.
„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanțe întâmplătoare, capătă o importanță cât de puțin marcantă față de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanță.
Îndată ce presa a semnalat importanța fenomenului, publicul îi acordă și mai multă atenție. Atenția publicului motivează presa să studieze fenomenul încă și mai atent, și mai amănunțit. Interesul publicului crește, iar organele de presă, intrând în concurență între ele, reacționează la cerințelor publicului.
Publicul se interesează și mai mult; presa acordă fenomenului și mai multă importanță. Așadar, importanța evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demență, se menține atâta vreme cât concepția despre lume a liderilor de presă și a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanțe între evaluare și fond, care astăzi, ca urmare a interacțiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacțiune între public și presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părți din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepțional, deși altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenție nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurență între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze și mai mult, presa a reacționat la cerințele publicului și bulgărele de zăpadă a început să crească și a tot crescut sub ochii noștri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (...) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofițerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu știau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărțiți, unii pentru, alții contra lui Dreyfus, și cum se întâlneau, se și porneau să discute și să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăția, alții negându-i-o cu aceeași convingere.”
Nu m-aș grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea și prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demența. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanșat o adevărată isterie națională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor și încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absența simțului istoriei.
Să fim serioși. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simț al măsurii. O anumită... cumințenie a pământului!
(Articol publicat inițial, în aug. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Amintirea lui „tovarășe”
Câțiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de pușcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, și Doamnei de la școala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut școala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarășa”. Nu același lucru s-a întâmplat în liceu și la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârșit. (Era de obicei „dom’”, și nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)
În rest însă... Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului președinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepție.
Câteva alte ciudățenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moșieresc” s-au mai petrecut în spațiul public. Îmi amintesc de Sanda Țăranu, știristă la Televiziunea Română, care, amețită de așa-zisa deschidere ceaușistă de la sfârșitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost și alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpățânat să evite penibilul „tovarășe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puțin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (și mai târziu „participant” — din studio — la Revoluție); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieșit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarășe Sava!”... Mda.
De regulă, era de neconceput să ți se accepte folosirea apelativului „domnule” în relațiile instituționale, în administrație, în miliție sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!
În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam așa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane și mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puțin probabile — după educația de care aveau parte la școală și peste tot — din partea tinerilor), atunci invitația putea fi uneori însoțită de un afabil „Poftiți, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarășe!” De unde se vede că „tovarășe” era un fel de substitut pentru „boule!”.
Am luat parte, prin forța împrejurărilor, la vreo două din acele ședințe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu știe] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau dați afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizație! Și atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniți în ședință ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea... domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i așa? — nu mai putea fi tovarăș cu noi, cei ce construiam socialismul!
Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarășe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe șleau — a făcut-o cenzorul comunist Șerban Velescu, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obține undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius și Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiți dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele își spun de o sută de ori domnule-doamnă!”
Una peste alta, de-ar fi fost doar obligația legală de a te adresa cu „tovarășe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reușise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversațiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala și persista insidios în mulți dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de față sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt și drastic corecția verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbește cu „tovarășe”!
Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de ședințe cu „Doamnelor și domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare și satisfacție, toate laolaltă. Și atât de adânc s-a insinuat fățărnicia comunistă în cei din generația mea, încât chiar și astăzi, la treizeci de ani distanță, mi se năzărește uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite firești — de „domnule” și „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.
(Articol publicat inițial, în mai 2019, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
În rest însă... Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului președinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepție.
Câteva alte ciudățenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moșieresc” s-au mai petrecut în spațiul public. Îmi amintesc de Sanda Țăranu, știristă la Televiziunea Română, care, amețită de așa-zisa deschidere ceaușistă de la sfârșitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost și alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpățânat să evite penibilul „tovarășe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puțin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (și mai târziu „participant” — din studio — la Revoluție); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieșit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarășe Sava!”... Mda.
De regulă, era de neconceput să ți se accepte folosirea apelativului „domnule” în relațiile instituționale, în administrație, în miliție sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!
În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam așa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane și mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puțin probabile — după educația de care aveau parte la școală și peste tot — din partea tinerilor), atunci invitația putea fi uneori însoțită de un afabil „Poftiți, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarășe!” De unde se vede că „tovarășe” era un fel de substitut pentru „boule!”.
Am luat parte, prin forța împrejurărilor, la vreo două din acele ședințe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu știe] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau dați afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizație! Și atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniți în ședință ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea... domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i așa? — nu mai putea fi tovarăș cu noi, cei ce construiam socialismul!
Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarășe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe șleau — a făcut-o cenzorul comunist Șerban Velescu, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obține undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius și Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiți dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele își spun de o sută de ori domnule-doamnă!”
Una peste alta, de-ar fi fost doar obligația legală de a te adresa cu „tovarășe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reușise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversațiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala și persista insidios în mulți dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de față sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt și drastic corecția verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbește cu „tovarășe”!
Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de ședințe cu „Doamnelor și domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare și satisfacție, toate laolaltă. Și atât de adânc s-a insinuat fățărnicia comunistă în cei din generația mea, încât chiar și astăzi, la treizeci de ani distanță, mi se năzărește uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite firești — de „domnule” și „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.
(Articol publicat inițial, în mai 2019, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Privind harta Bucureștiului. Spirit Românesc. Haos. Ficțiune
Spiritul românesc există?
Se întreabă mulți — și s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există așa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanța deal–vale — așa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spațiul Mioritic”! Și tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veșnicia născându-se în lumea satului. Și anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiții și obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veșnicie, măcar într-o foarte rebelă inerție a satului românesc întru complicitate și delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanța deal–vale — această naivitate înduioșătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Și cu atât mai puțin cucernicia veșnică. Nu știu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.
Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviți o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureștiului. Așa ceva nu cred că veți mai putea vedea la un oraș european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Țipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă șansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi ițit la un moment dat, cine știe, va fi fost negreșit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar și poate, la vremea când orașul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus față de ceilalți, și cu atât mai puțin în materie de organizare.
În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-și alinieze casa la cea a vecinului. Alții vor fi trebuit să și-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el și urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea și în alte privințe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă și să-i admire casa, cât mai arătoasă și cât mai în față, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curții atunci când va fi devenit de bonton să-ți etalezi bogăția mai discret, în răcoarea grădinii proprii...
Dar chiar și presupunând că, în lipsa unei autorități urbanistice, cetățenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înțelegere în privința unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), și astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înțelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp și ceva efort intelectual; bașca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăși, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.
Nu știu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviințare pentru construcții, și pentru cum anume să fie și să arate construcțiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreșit la un moment dat. Căci, nu-i așa? sunt mulți ani deja de când românul și-a îndreptat privirile spre Occident și l-a luat drept model. Și atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerințe, cu pretenții și, desigur, cu șpăgi. Și nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele și cum cel sosit la putere va fi șters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.
Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ți construi o casă individuală e musai să-ți alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu își permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aș exagera prea mult dacă aș spune că nu găsești două case individuale la fel. Se poate obține aprobare pentru aproape orice. Bineînțeles, prin metodele „tradiționale”.
Trotuare și carosabil
Vă rog să priviți imaginile de mai jos, înfățișând o stradă din Atena și, dedesubt, o stradă din București, ambele de pe Google Maps și din același an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine și de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Și totuși mașinile lor staționate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu nerușinarea cu care le încalecă cele bucureștene. Și nu este vorba doar de indisciplina dâmbovițeană; din păcate situația nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate... Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre mașina lui parcată pe trotuar și zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului și poliției nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.
Iarmarocul ușilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un același palier dădeau ușile a nu mai puțin de șase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda ușilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele șase uși metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a ușilor, acea lipsă de simetrie și de armonie între modele și culori, violentează simțul estetic. El vrea să fie altfel. Și dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Și uite-așa, nimeni nu imită pe nimeni — toți suntem originali.
Ficțiunea românească este o ficțiune
Aș mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”... Ce să spun?... Sincer să fiu, aveam alte așteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, și care știu sigur că îi frământă pe destui alții: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficțiune, care să fie cunoscută și recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?...
Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul ușilor metalice de pe același palier? Sau cu mașinile parcate pe trotuare?
În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de... mitogeneza la români; de realismul socialist și eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobște că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puținătatea literaturii medievale românești și de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spațiu unor personalități literare și politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente și așa-zise curente atestate în literatura română; și câte și mai câte...
În ce mă privește, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare își justifică numele, sau ni și-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel și statura maximizată a unor personalități literare românești. Și așa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaște existența: „Literatura ficțională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea națională.” Foarte bine, dar de ce?
Priviți zona centrală a Bucureștiului și veți afla răspunsul... Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Și poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puține ori chiar reușită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverență. Și fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Și onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească și să cultive acele calități care îl caracterizează pe creatorul performant de ficțiune... Doar patimi, invidie și găști — asta îți oferă peisajul literar românesc.
„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — și binevenit —, se dovedește a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojenește părintește și/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuți și aroganți, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Și în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficțiunii românești. Și ale literaturii românești în general.
(Articol publicat inițial, în dec. 2017, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Se întreabă mulți — și s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există așa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanța deal–vale — așa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spațiul Mioritic”! Și tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veșnicia născându-se în lumea satului. Și anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiții și obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veșnicie, măcar într-o foarte rebelă inerție a satului românesc întru complicitate și delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanța deal–vale — această naivitate înduioșătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Și cu atât mai puțin cucernicia veșnică. Nu știu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.
Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviți o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureștiului. Așa ceva nu cred că veți mai putea vedea la un oraș european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Țipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă șansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi ițit la un moment dat, cine știe, va fi fost negreșit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar și poate, la vremea când orașul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus față de ceilalți, și cu atât mai puțin în materie de organizare.
Dar chiar și presupunând că, în lipsa unei autorități urbanistice, cetățenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înțelegere în privința unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), și astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înțelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp și ceva efort intelectual; bașca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăși, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.
Nu știu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviințare pentru construcții, și pentru cum anume să fie și să arate construcțiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreșit la un moment dat. Căci, nu-i așa? sunt mulți ani deja de când românul și-a îndreptat privirile spre Occident și l-a luat drept model. Și atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerințe, cu pretenții și, desigur, cu șpăgi. Și nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele și cum cel sosit la putere va fi șters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.
Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ți construi o casă individuală e musai să-ți alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu își permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aș exagera prea mult dacă aș spune că nu găsești două case individuale la fel. Se poate obține aprobare pentru aproape orice. Bineînțeles, prin metodele „tradiționale”.
Trotuare și carosabil
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un același palier dădeau ușile a nu mai puțin de șase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda ușilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele șase uși metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a ușilor, acea lipsă de simetrie și de armonie între modele și culori, violentează simțul estetic. El vrea să fie altfel. Și dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Și uite-așa, nimeni nu imită pe nimeni — toți suntem originali.
Ficțiunea românească este o ficțiune
Aș mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”... Ce să spun?... Sincer să fiu, aveam alte așteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, și care știu sigur că îi frământă pe destui alții: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficțiune, care să fie cunoscută și recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?...
Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul ușilor metalice de pe același palier? Sau cu mașinile parcate pe trotuare?
În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de... mitogeneza la români; de realismul socialist și eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobște că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puținătatea literaturii medievale românești și de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spațiu unor personalități literare și politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente și așa-zise curente atestate în literatura română; și câte și mai câte...
În ce mă privește, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare își justifică numele, sau ni și-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel și statura maximizată a unor personalități literare românești. Și așa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaște existența: „Literatura ficțională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea națională.” Foarte bine, dar de ce?
Priviți zona centrală a Bucureștiului și veți afla răspunsul... Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Și poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puține ori chiar reușită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverență. Și fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Și onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească și să cultive acele calități care îl caracterizează pe creatorul performant de ficțiune... Doar patimi, invidie și găști — asta îți oferă peisajul literar românesc.
„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — și binevenit —, se dovedește a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojenește părintește și/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuți și aroganți, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Și în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficțiunii românești. Și ale literaturii românești în general.
(Articol publicat inițial, în dec. 2017, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
luni, 29 ianuarie 2024
Post-nazism, post-comunism. Similitudini
Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speță în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspirație mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenți. Se deplânge prezența — presupusă/dedusă — în instituțiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securități. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declarației de la Timișoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foștilor nomenclaturiști ai Partidului Comunist și foștilor securiști să ocupe timp de zece ani funcții publice. În sfârșit, se deplânge inexistența în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniștilor și să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.
Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?
În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acțiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorități, reușea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieșind dintr-o încăpere după o altercație, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; și, deschizând intempestiv ușa, se prăbușește în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!... Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar...
Claus von Stauffenberg, atentatorul la viața lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de țară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de școală și dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulți un trădător de țară; iar alții îl elogiază pe fostul șef al Securității Iulian Vlad, recent decedat.
Să ne mai mirăm de ce situația în România este cum este?
Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spații. Post-nazismul a beneficiat de subvențiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoțit reinstaurarea democrației, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia și apariția nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozității, a onestității, a disciplinei și a lucrului bine făcut.
Și totuși...
Rudolf Diels a fost primul șef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din același land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), și a murit în 1957, într-un accident de vânătoare.
Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovați pentru regimul nazist, în Germania], și toți au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaților au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestați pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luați în vizor și, dintre aceștia, 2,5 milioane nu au fost trimiși în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă inițială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.
De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (...). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unități mobile de intervenție].» A-i urmări pe toți cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemnițarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (...)
Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiți să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”
Nu cumva și după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu știu. Doar mă întreb.
(Articol publicat inițial, în aug. 2018, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?
În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acțiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorități, reușea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieșind dintr-o încăpere după o altercație, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; și, deschizând intempestiv ușa, se prăbușește în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!... Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar...
Claus von Stauffenberg, atentatorul la viața lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de țară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de școală și dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulți un trădător de țară; iar alții îl elogiază pe fostul șef al Securității Iulian Vlad, recent decedat.
Să ne mai mirăm de ce situația în România este cum este?
Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spații. Post-nazismul a beneficiat de subvențiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoțit reinstaurarea democrației, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia și apariția nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozității, a onestității, a disciplinei și a lucrului bine făcut.
Și totuși...
Rudolf Diels a fost primul șef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din același land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), și a murit în 1957, într-un accident de vânătoare.
Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovați pentru regimul nazist, în Germania], și toți au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaților au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestați pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luați în vizor și, dintre aceștia, 2,5 milioane nu au fost trimiși în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă inițială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.
De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (...). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unități mobile de intervenție].» A-i urmări pe toți cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemnițarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (...)
Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiți să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”
Nu cumva și după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu știu. Doar mă întreb.
(Articol publicat inițial, în aug. 2018, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Concert simfonic la combinatul siderurgic
Citind din Să nu mori înainte de moarte, de Evgheni Evtușenko, și anume pasaje despre personalități care s-au perindat pe la tribuna manifestației antipuciste de la Moscova, din august 1991, inclusiv despre un celebru violoncelist, pe care Evtușenko îl numește Omul–Violoncel, mi-am amintit de o povestire din anii ’50, din vremurile de glorie ale „realismului socialist”. A trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol, așa că detaliile narative mi s-au șters din amintire. Imaginea generală construită în acea povestire, având o anumită grandoare, mi s-a păstrat însă în minte. Cred că era o povestire de un autor sovietic... În linii mari, un faimos dirijor de orchestră simfonică trebuia să dea un concert într-un oraș „muncitoresc”, iar organizatorul concertului era directorul unei mari uzine din localitate — un combinat siderurgic, cred — și, probabil, deținătorul unei funcții importante în comitetul de partid local. „Drama” apare în ajunul zilei concertului, când, după sosirea în oraș a dirijorului împreună cu marea orchestră simfonică pe care o conducea, se constată că directorul combinatului, care îi era dirijorului — cum altfel? — și bun prieten, este „prins” cu treburi importante de realizare a planului de producție! Și cum, publicul, la rândul său, urma să fie alcătuit, în cea mai mare parte, din muncitorii aceluiași combinat, evident prinși și ei cu aceleași „sarcini de producție”, concertul nu mai putea avea loc. Și atunci directorul combinatului este străluminat de o idee: Ce-ar fi să vii să concertezi chiar la noi în combinat! — îi propune el dirijorului. Dacă să plecăm de la uzină pentru a ne duce la sala de concert nu ne putem permite, vreo două ore om putea rupe din timpul nostru de lucru acolo, la fața locului... La început, dirijorul este revoltat de ideea prietenului său, pe care o interpretează ca fiind lipsă de considerație pentru sine și pentru arta sa. În final însă, acceptă. Cum altfel!... Și concertul are loc într-una din uriașele hale ale combinatului siderurgic. Este exact scena care mi s-a păstrat în amintire. Orchestra începe să cânte — nu mă îndoiesc că era vorba de una dintre marile piese ale muzicii clasice, poate Simfonia a IX-a de Beethoven, de nu cumva o fi fost o piesă celebră de un compozitor sovietic — poate Prokofiev, poate Haciaturian, nu-mi aduc aminte... Muncitorii se opresc din lucru, fiecare la locul său de muncă, pe pasarele metalice, la gura furnalului, în cabinele podurilor rulante, cățărați ciorchine pe schelării pentru a putea vedea mai bine. Cu toții ascultă, transpuși, concertul în timp ce fumul halei industriale se ridică, deasupra jerbelor de scântei de metal topit, spre luminatoarele afumate din înaltul acoperișului. Din punctul de vedere al dirijorului evenimentul se dovedește a fi concertul vieții sale. Cu atât mai extraordinar cu cât a avut loc în împrejurări cu totul și cu totul neașteptate.
Cred că puține imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumția de bună-credință a autorului.) Un grup de oameni cu o educație minimă, neavertizați — siderurgiștii — se ridică brusc la înălțimea spiritualității reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O revelație, cum s-ar spune, pentru ei înșiși. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelația capacității subalternilor săi de a-și apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i așa? — mobilizator! Dirijorul și întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept țintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; și că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuiește, la fel de subit, de neliniștea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.
Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărțirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgiști, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentație a înavuțirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.
Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, și motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.
Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forța lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.
(Articol publicat inițial, în mart. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Cred că puține imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumția de bună-credință a autorului.) Un grup de oameni cu o educație minimă, neavertizați — siderurgiștii — se ridică brusc la înălțimea spiritualității reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O revelație, cum s-ar spune, pentru ei înșiși. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelația capacității subalternilor săi de a-și apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i așa? — mobilizator! Dirijorul și întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept țintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; și că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuiește, la fel de subit, de neliniștea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.
Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărțirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgiști, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentație a înavuțirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.
Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, și motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.
Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forța lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.
(Articol publicat inițial, în mart. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Dumnezeu și pronumele... ortodox
În „Istoria lui Dumnezeu” de Karen Armstrong (2009), editura Nemira a adoptat scrierea cu majusculă a pronumelui personal pentru Dumnezeu — El, Lui să-L Etc. În originalul în engleză, evident nu întâlnim așa ceva. Nici Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație al Academiei Române nu indică scrierea cu majusculă a pronumelui personal ce îl desemnează pe Dumnezeu. Dar, de! așa-i la români: cât a fost Ceaușescu, în toată presa era El — cu majusculă! Nu mai e Ceaușescu, Dumnezeu a devenit El — cu majusculă! În toată presa. Scriindu-l cu majusculă îi arătăm respect, nu-i așa? Chiar și în capitolul „Moartea lui Dumnezeu?”, chiar și când despre Dumnezeu vorbesc ateii. Poftim de îndrăznește să-L scrii fără majusculă! Te mănâncă redactorii cu fulgi cu tot!
Ce popor evlavios e românii!
(Articol publicat inițial, în nov. 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Ce popor evlavios e românii!
(Articol publicat inițial, în nov. 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
„Despre morți, numai de bine”
Este un îndemn întâlnit pentru prima oară în „Viețile și doctrinele filozofilor”, opera lui Dioneges Laertios, unde filozoful grec îl atribuie lui Chilon din Sparta. De mortuis nil nisi bonum (dicendum est). Cu alte cuvinte, să nu-i vorbești de rău pe cei (recent) decedați.
Cei mai mulți se conformează. Alții, nu puțini, se întreabă, revoltați: de unde această prescriere a faptelor rele săvârșite de un individ în timpul vieții, survenită brusc odată cu moartea sa? Un răspuns posibil — pe care l-am auzit — ar fi: pentru că defunctul nu mai este de față ca să se poată disculpa. Mira-m-aș sa fie asta! De ce? Pentru că îndemnul grecesc (devenit „creștinesc”) funcționează deopotrivă pentru persoane care nu s-au aflat niciodată în anturajul nostru sau pe care niciodată până la moarte nu le-am cunoscut direct... Un alt răspuns posibil — pe care de asemenea l-am auzit — e că Dumnezeu este singurul în măsură să hotărască dacă faptele pe care le blamăm au fost cu adevărat rele. Mda, ar putea fi. Cu condiția să ne fi abținut de la critici și în timpul vieții celui dispărut. Ceea ce de cele mai multe ori nu-i cazul.
Eu cred că explicația este alta, mai subtilă și în același timp mai simplă. Fie că suntem credincioși sau atei, o temere ancestrală ne înfioară în secret: aceea că în urma celor plecați rămân (totuși), în lumea noastră, spiritele. Măcar pentru o vreme. Și spiritele morților vorbiți de rău ar putea să se răzbune, să ne lovească în fel și chip, să ne distrugă. Altfel spus, zicerea antică, valabilă și astăzi, este una pragmatică.
Dacă însă trece ceva timp și constatăm că vorbitorilor de rău la adresa defuncților nu li se întâmplă nimic, ei, atunci, mai vedem. Defunctul încetează să fie recent și zicerea nu se mai aplică.
(Articol publicat inițial, în nov. 2010, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Cei mai mulți se conformează. Alții, nu puțini, se întreabă, revoltați: de unde această prescriere a faptelor rele săvârșite de un individ în timpul vieții, survenită brusc odată cu moartea sa? Un răspuns posibil — pe care l-am auzit — ar fi: pentru că defunctul nu mai este de față ca să se poată disculpa. Mira-m-aș sa fie asta! De ce? Pentru că îndemnul grecesc (devenit „creștinesc”) funcționează deopotrivă pentru persoane care nu s-au aflat niciodată în anturajul nostru sau pe care niciodată până la moarte nu le-am cunoscut direct... Un alt răspuns posibil — pe care de asemenea l-am auzit — e că Dumnezeu este singurul în măsură să hotărască dacă faptele pe care le blamăm au fost cu adevărat rele. Mda, ar putea fi. Cu condiția să ne fi abținut de la critici și în timpul vieții celui dispărut. Ceea ce de cele mai multe ori nu-i cazul.
Eu cred că explicația este alta, mai subtilă și în același timp mai simplă. Fie că suntem credincioși sau atei, o temere ancestrală ne înfioară în secret: aceea că în urma celor plecați rămân (totuși), în lumea noastră, spiritele. Măcar pentru o vreme. Și spiritele morților vorbiți de rău ar putea să se răzbune, să ne lovească în fel și chip, să ne distrugă. Altfel spus, zicerea antică, valabilă și astăzi, este una pragmatică.
Dacă însă trece ceva timp și constatăm că vorbitorilor de rău la adresa defuncților nu li se întâmplă nimic, ei, atunci, mai vedem. Defunctul încetează să fie recent și zicerea nu se mai aplică.
(Articol publicat inițial, în nov. 2010, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Statornicia în dragoste ca feminism
Într-unul din albumele romantice care de câțiva ani încoace fac deliciul internauților, circulând de la unul la altul, se spune: Cel mai important lucru pe care-l poți face pentru copilul tău este să-i iubești mama.
Luând notă de acest sfat, cineva ar putea fi, pe bună dreptate, contrariat. Cum adică, iubirea depinde de voință? Nu-i oare un sentiment acaparator? Poți să iubești sau să nu iubești după vrerea ta? Nu orice iubire are un început și un sfârșit, inclusiv pentru mama copilului tău? Și apoi, dacă vrei să te bucuri de viață — și ai dreptul, ba chiar, după unii, datoria să te bucuri de viață — poți să nu te arunci în vâltoarea unei noi iubiri? A oricărei noi iubiri?...
Și totuși mentalul colectiv include atitudinea negativă față de cel ce trădează în căsnicie, chiar și într-o relație „neînregistrată” de mai lungă durată. Să ne amintim de minunatul cântec al Mariei Tănase: Că cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui/ Și pasul gândacului,/ Vâjâitul vântului,/ Pulberea pământului.
Trăirea vieții, cum se spune, vs. statornicie. Nu-i oare o contradicție aici? Dar câte nu sunt contradictorii în viață!
O întrebare ar fi: „târâișul șarpelui” — plus celelalte! — sunt oare cu bună dreptate pedepse menite celui ce „iubește și lasă”? Nu-i doar o simplă răbufnire de ură? O ipocrizie?
Nu vreau nici să generalizez, nici să mă transform în Dr. John Gray și să dau sfaturi bărbaților, „care vin de pe Marte” (și, eventual, femeilor, „care vin de pe Venus”). Dar oricine care a căpătat deprinderea introspecției, sau, interesat de erotism, a citit îndeajuns pe această temă, va fi observat desigur cum se naște în sufletul său o nouă iubire. Primul pas, oricât ar părea de straniu, este dorința de iubire (v. în acest sens, de pildă, Alain de Botton — Eseuri de îndrăgostit / Essays in Love), disponibilitatea pentru iubire. Vine apoi un cortegiu întreg de mesaje schimbate cu noua „atracție”, un cortegiu de aluzii, de semnale — mare parte din ele sesizabile doar de cuplul în curs de înfiripare — care au menirea să aprindă iubirea. După care, evident, vin pașii „în clar”, așa cum îndeobște este cunoscut.
Atâta vreme însă cât partenera ta (și aici mă adresez îndeosebi bărbaților, care, mă rog, pot să vină, eventual, și de pe Marte!) merită tot respectul, atâta vreme cât armonia dintre ea și tine n-a suferit vreo deteriorare ireparabilă, atâta vreme cât ești conștient că noua femeie care s-a ivit la orizontul așteptărilor tale erotice nu-ți poate oferi nimic semnificativ în plus, stă în puterea ta să te abții să faci oricare dintre următorii mici pași dintre cei premergători unei noi și iluzorii mari iubiri. Stă — încă — în puterea ta să alungi reproșurile aduse partenerei tale stabile, închipuite sau reale, cu unicul scop — pe care adesea îl întrevezi undeva la limita dintre conștient și subconștient — de a justifica în propriii ochi, noua iubire și infidelitatea. Căci după ce ai parcurs toți acei mici pași premergători este deja, de cele mai multe ori, prea târziu.
Cred că prin această voință și prin această responsabilitate un bărbat se poate dovedi a fi un real feminist. Mult mai real, cred, decât acela care, de pildă, adoptă fără reținere codul conduitei formale a feministului.
(Articol publicat inițial, în feb. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Luând notă de acest sfat, cineva ar putea fi, pe bună dreptate, contrariat. Cum adică, iubirea depinde de voință? Nu-i oare un sentiment acaparator? Poți să iubești sau să nu iubești după vrerea ta? Nu orice iubire are un început și un sfârșit, inclusiv pentru mama copilului tău? Și apoi, dacă vrei să te bucuri de viață — și ai dreptul, ba chiar, după unii, datoria să te bucuri de viață — poți să nu te arunci în vâltoarea unei noi iubiri? A oricărei noi iubiri?...
Și totuși mentalul colectiv include atitudinea negativă față de cel ce trădează în căsnicie, chiar și într-o relație „neînregistrată” de mai lungă durată. Să ne amintim de minunatul cântec al Mariei Tănase: Că cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui/ Și pasul gândacului,/ Vâjâitul vântului,/ Pulberea pământului.
Trăirea vieții, cum se spune, vs. statornicie. Nu-i oare o contradicție aici? Dar câte nu sunt contradictorii în viață!
O întrebare ar fi: „târâișul șarpelui” — plus celelalte! — sunt oare cu bună dreptate pedepse menite celui ce „iubește și lasă”? Nu-i doar o simplă răbufnire de ură? O ipocrizie?
Nu vreau nici să generalizez, nici să mă transform în Dr. John Gray și să dau sfaturi bărbaților, „care vin de pe Marte” (și, eventual, femeilor, „care vin de pe Venus”). Dar oricine care a căpătat deprinderea introspecției, sau, interesat de erotism, a citit îndeajuns pe această temă, va fi observat desigur cum se naște în sufletul său o nouă iubire. Primul pas, oricât ar părea de straniu, este dorința de iubire (v. în acest sens, de pildă, Alain de Botton — Eseuri de îndrăgostit / Essays in Love), disponibilitatea pentru iubire. Vine apoi un cortegiu întreg de mesaje schimbate cu noua „atracție”, un cortegiu de aluzii, de semnale — mare parte din ele sesizabile doar de cuplul în curs de înfiripare — care au menirea să aprindă iubirea. După care, evident, vin pașii „în clar”, așa cum îndeobște este cunoscut.
Atâta vreme însă cât partenera ta (și aici mă adresez îndeosebi bărbaților, care, mă rog, pot să vină, eventual, și de pe Marte!) merită tot respectul, atâta vreme cât armonia dintre ea și tine n-a suferit vreo deteriorare ireparabilă, atâta vreme cât ești conștient că noua femeie care s-a ivit la orizontul așteptărilor tale erotice nu-ți poate oferi nimic semnificativ în plus, stă în puterea ta să te abții să faci oricare dintre următorii mici pași dintre cei premergători unei noi și iluzorii mari iubiri. Stă — încă — în puterea ta să alungi reproșurile aduse partenerei tale stabile, închipuite sau reale, cu unicul scop — pe care adesea îl întrevezi undeva la limita dintre conștient și subconștient — de a justifica în propriii ochi, noua iubire și infidelitatea. Căci după ce ai parcurs toți acei mici pași premergători este deja, de cele mai multe ori, prea târziu.
Cred că prin această voință și prin această responsabilitate un bărbat se poate dovedi a fi un real feminist. Mult mai real, cred, decât acela care, de pildă, adoptă fără reținere codul conduitei formale a feministului.
(Articol publicat inițial, în feb. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Mondo cane
În ultima secvență din celebrul film italian Mondo cane (l962), pe care l-am văzut la cinematograf cu decenii în urmă, un „artist” extravagant (să-i zicem), „interpreta”, pe scena unui teatru, o „bucată muzicală” la un „xilofon” sui generis. „Xilofonul” era alcătuit dintr-un șir de ființe umane așezate în ordinea înălțimii, în timp ce „interpretul” (și, probabil, și „compozitorul”) se deplasa rapid pe dinaintea acelor oameni și îi lovea peste obraji cu palmele. Deși oamenii erau, cum spuneam, de înălțimi diferite, nu-mi amintesc ca palmele să fi sunat totuși diferit una față de alta, după înălțimea fiecăruia. „Interpretul–compozitor” avea o mobilitate de invidiat de-a lungul șirului, iar palmele aplicate de el, temeinic, cu metodă (și fără vreo reținere), într-o ordine și cu o cadență numai de el știute, cădeau ca grindina peste obrajii bieților oameni–xilofon, care îndurau cu stoicism. Niciunul dintre ei nu lăsa impresia, judecând după expresia feței, că ar fi acceptat, în ultimă instanță, un joc oarecare, fie el și absurd. Nu-mi dau seama care era intenția autorului, dar, cu sau fără voia acestuia, scena avea un tragism aparte. Grotesc, dar nu mai puțin tragism. Spre final, obrajii unora din cei bătuți, care vreme de minute în șir se scuturaseră sub ploaia loviturilor, erau scăldați în lacrimi, iar unuia dintre cei mai scunzi, aproape un pitic, sângele îi șiroia din nas... Era o ilustrare a degradării ființei umane împinse până la limitele absurdului, poate nu atât prin faptul că acei oameni acceptaseră, din cine știe ce motive — poate pentru bani —, acea incredibilă umilință, cât mai ales prin pretenția că totul se încadra în limitele unei arte (extreme, oricum) sau măcar ale unui amuzament de doi bani... Și cu toate acestea în sală s-a râs copios. Fiind ultima secvență a filmului, cum spuneam, încă se mai râdea când s-a aprins lumina. Și atunci unul dintre spectatori, unul vârstnic din câte îmi amintesc, s-a ridicat și s-a adresat indignat întregii mulțimi de spectatori: „Nu râdeți, tovarăși! a strigat el. Lucrurile astea se întâmplă cu adevărat în lumea lor capitalistă!”
M-au iritat totdeauna reacțiile neadecvate — ca să nu spun mai mult — ale spectatorilor la scene de un dramatism evident. Dar intervenția spectatorului indignat de la Mondo cane m-a iritat nu în mai mică măsură. Deși a fost, în bună parte, probabil, îndreptățită. Dar prea eram pe atunci constrânși, instituțional, să facem, să spunem și să simțim numai ceea ce trebuia, ca să accept o constrângere în plus în acest sens. Neinstituțională de astă dată.
(Articol publicat inițial, în dec. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
M-au iritat totdeauna reacțiile neadecvate — ca să nu spun mai mult — ale spectatorilor la scene de un dramatism evident. Dar intervenția spectatorului indignat de la Mondo cane m-a iritat nu în mai mică măsură. Deși a fost, în bună parte, probabil, îndreptățită. Dar prea eram pe atunci constrânși, instituțional, să facem, să spunem și să simțim numai ceea ce trebuia, ca să accept o constrângere în plus în acest sens. Neinstituțională de astă dată.
(Articol publicat inițial, în dec. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Tiparele familiarului (sau teoria cărucioarelor de piață)
Straniu, cât suntem de cantonați în tiparele familiarului și cât de greu ieșim din ele! (Sau, fiindcă n-am „mandat” să generalizez, să spun mai degrabă: Cât sunt eu de cantonat în tiparele familiarului!)
Suntem destui, pensionari îndeosebi, care ne folosim de cărucioare de piață pentru a ne face cumpărăturile în cartier. Există doar câteva modele de cărucioare, unele diferind doar prin culoarea sacului. Dar câte culori pot exista pentru cărucioare? Nepunând la socoteală cărucioarele cu sac cadrilat, n-ar fi mai mult de trei-patru culori disponibile. Așa că, inevitabil, cărucioarele perfect identice nu sunt deloc o raritate: două roți, un cadru metalic, un sac cu clapetă, un șnur cu bumb sub clapetă, cu care sacul se strânge la gură, și un buzunar cu fermoar în spate. Când îl iei la cumpărături, de obicei, îl lași la intrarea în supermarket. Înainte, obișnuiam să-l rog pe paznicul magazinului să-și mai arunce o privire până ce ies cu cumpărăturile. De o vreme însă, văzând că nu se-ntâmplă nimic, las pur și simplu căruciorul la intrare, atent doar să nu se nimerească unul identic alături.
Căruciorul meu e negru. (Și mai am încă unul la casa de vacanță, identic, doar că albastru.) Într-una din zile, astă-toamnă, întorcându-mă acasă cu cumpărăturile și desfăcând sacul la gură, observ că bumbul nu-i rotund cum parcă mi-l aminteam, ci pătrățos. Nici vorbă să mă impacientez. (Reconstitui aici gândurile mele de atunci.) Îmi zic: cine știe, pesemne că n-am fost atent; poate că dintre cele două cărucioare, unul avea într-adevăr bumb pătrățos, dar n-am reținut eu care din ele. Ei, un detaliu nesemnificativ până la urmă. Observ apoi că nu numai sacul ci și clapeta are un buzunar cu fermoar, pe partea interioară. Ei, asta-i chiar o noutate! Și mă gândesc: uite cât de neatent am fost până acum — nici măcar n-am observat buzunarul interior de la clapetă. Dar poate că niciodată până astăzi n-am dat clapeta peste cap, ceea ce mi-ar explica neatenția. În buzunar însă, uite că-s niște hârtii! Ce să fie oare? Le scot, le răsfoiesc, printre ele dau de unul sau două ordine de plată de la o bancă, pe un nume de care n-am auzit. Îmi zic: hai să nu intrăm în amănunte! cine știe ce obligații are nevastă-mea, de care eu n-am aflat încă, sau despre care a omis să-mi dea de știre. Să fiu domn și să trec cu vederea! Dar iată că în același buzunar interior găsesc o pereche de ochelari. Leit ai neveste-mi! Nu-i de mirare: nevastă-mea pleacă deseori de acasă uitând să-și ia ochelarii. Au însă un toc nou, care nu-mi e tocmai familiar. O tot văzusem în ultimele săptămâni cu un toc căruia i se rupsese arcul, capacul nu se mai închidea și urma să-și cumpere un toc nou dar încă nu găsise ceva să-i fie pe plac. Uite că până la urmă a găsit, îmi zic, și a uitat să-mi dea de știre. Ce-i drept, tocul nou nu pare tocmai nou. Dar poate că l-a căpătat de la vreo colegă sau prietenă. Apoi, în fundul sacului dau peste un teanc de pungi de plastic vechi. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată! La noi în casă totul e ordonat, pungile de plastic își au locul lor bine stabilit. Dar, cine știe, îmi zic, poate că ultima dată când a ieșit la cumpărături cu căruciorul, grăbită fiind, le-a lăsat acolo... Nimic, niciun detaliu ciudat nu mă ducea cu gândul la adevărata explicație a nepotrivirilor: căruciorul, deși negru, era unul străin!... Abia când am deschis fermoarul de la buzunarul din spate și n-am găsit acolo sprayul cumpărat de la farmacie înainte de cumpărături, mi s-a aprins becul: Încurcasem cărucioarele la ieșirea de la supermarket!
Cum am rezolvat încurcătura — căci am rezolvat-o rapid — e deja o altă poveste. Dar câte răstălmăciri mintea mea le-a putut încadra cu prostească încăpățânare în limitele „normalului”, ale familiarului, a fost pentru mine o adevărată descoperire. Iată cum se explică, mi-am zis, orbirea mea și — aici îmi iau „mandat” să generalizez — a multor altora atunci când o situație nouă, bună sau rea, se ivește, și toate angrenajele familiarului se pun neîntârziat în mișcare pentru a o anihila, mistifica sau încadra în tiparele cunoscute. Tiparele familiarului cel atât de prietenos, cel atât de benefic, care ne apără, precum un sistem imunitar, de intruziunea noului (care, fie vorba între noi, parcă aș zice că este — totuși — de cele mai multe ori agresiv), tot ele se dovedesc uneori nocive, îndepărtându-ne de soluțiile, de ideile care ne avantajează.
(Articol publicat inițial, în mart. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Suntem destui, pensionari îndeosebi, care ne folosim de cărucioare de piață pentru a ne face cumpărăturile în cartier. Există doar câteva modele de cărucioare, unele diferind doar prin culoarea sacului. Dar câte culori pot exista pentru cărucioare? Nepunând la socoteală cărucioarele cu sac cadrilat, n-ar fi mai mult de trei-patru culori disponibile. Așa că, inevitabil, cărucioarele perfect identice nu sunt deloc o raritate: două roți, un cadru metalic, un sac cu clapetă, un șnur cu bumb sub clapetă, cu care sacul se strânge la gură, și un buzunar cu fermoar în spate. Când îl iei la cumpărături, de obicei, îl lași la intrarea în supermarket. Înainte, obișnuiam să-l rog pe paznicul magazinului să-și mai arunce o privire până ce ies cu cumpărăturile. De o vreme însă, văzând că nu se-ntâmplă nimic, las pur și simplu căruciorul la intrare, atent doar să nu se nimerească unul identic alături.
Căruciorul meu e negru. (Și mai am încă unul la casa de vacanță, identic, doar că albastru.) Într-una din zile, astă-toamnă, întorcându-mă acasă cu cumpărăturile și desfăcând sacul la gură, observ că bumbul nu-i rotund cum parcă mi-l aminteam, ci pătrățos. Nici vorbă să mă impacientez. (Reconstitui aici gândurile mele de atunci.) Îmi zic: cine știe, pesemne că n-am fost atent; poate că dintre cele două cărucioare, unul avea într-adevăr bumb pătrățos, dar n-am reținut eu care din ele. Ei, un detaliu nesemnificativ până la urmă. Observ apoi că nu numai sacul ci și clapeta are un buzunar cu fermoar, pe partea interioară. Ei, asta-i chiar o noutate! Și mă gândesc: uite cât de neatent am fost până acum — nici măcar n-am observat buzunarul interior de la clapetă. Dar poate că niciodată până astăzi n-am dat clapeta peste cap, ceea ce mi-ar explica neatenția. În buzunar însă, uite că-s niște hârtii! Ce să fie oare? Le scot, le răsfoiesc, printre ele dau de unul sau două ordine de plată de la o bancă, pe un nume de care n-am auzit. Îmi zic: hai să nu intrăm în amănunte! cine știe ce obligații are nevastă-mea, de care eu n-am aflat încă, sau despre care a omis să-mi dea de știre. Să fiu domn și să trec cu vederea! Dar iată că în același buzunar interior găsesc o pereche de ochelari. Leit ai neveste-mi! Nu-i de mirare: nevastă-mea pleacă deseori de acasă uitând să-și ia ochelarii. Au însă un toc nou, care nu-mi e tocmai familiar. O tot văzusem în ultimele săptămâni cu un toc căruia i se rupsese arcul, capacul nu se mai închidea și urma să-și cumpere un toc nou dar încă nu găsise ceva să-i fie pe plac. Uite că până la urmă a găsit, îmi zic, și a uitat să-mi dea de știre. Ce-i drept, tocul nou nu pare tocmai nou. Dar poate că l-a căpătat de la vreo colegă sau prietenă. Apoi, în fundul sacului dau peste un teanc de pungi de plastic vechi. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată! La noi în casă totul e ordonat, pungile de plastic își au locul lor bine stabilit. Dar, cine știe, îmi zic, poate că ultima dată când a ieșit la cumpărături cu căruciorul, grăbită fiind, le-a lăsat acolo... Nimic, niciun detaliu ciudat nu mă ducea cu gândul la adevărata explicație a nepotrivirilor: căruciorul, deși negru, era unul străin!... Abia când am deschis fermoarul de la buzunarul din spate și n-am găsit acolo sprayul cumpărat de la farmacie înainte de cumpărături, mi s-a aprins becul: Încurcasem cărucioarele la ieșirea de la supermarket!
Cum am rezolvat încurcătura — căci am rezolvat-o rapid — e deja o altă poveste. Dar câte răstălmăciri mintea mea le-a putut încadra cu prostească încăpățânare în limitele „normalului”, ale familiarului, a fost pentru mine o adevărată descoperire. Iată cum se explică, mi-am zis, orbirea mea și — aici îmi iau „mandat” să generalizez — a multor altora atunci când o situație nouă, bună sau rea, se ivește, și toate angrenajele familiarului se pun neîntârziat în mișcare pentru a o anihila, mistifica sau încadra în tiparele cunoscute. Tiparele familiarului cel atât de prietenos, cel atât de benefic, care ne apără, precum un sistem imunitar, de intruziunea noului (care, fie vorba între noi, parcă aș zice că este — totuși — de cele mai multe ori agresiv), tot ele se dovedesc uneori nocive, îndepărtându-ne de soluțiile, de ideile care ne avantajează.
(Articol publicat inițial, în mart. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Merite ereditare
Este cineva îndreptățit să se simtă mândru de o trăsătură individuală înnăscută, pozitivă, cum ar fi aptitudinile într-un anumit domeniu? Doi filozofi români cunoscuți mai ales prin desele lor apariții televizate sunt de părere că nu: din moment ce talentul îți este dat prin naștere, ce motive ai să fii mândru de el? Ai vreun merit? Concedând pe fugă că talentul necesită eforturi pentru a fi cultivat, cei doi consideră totuși că numai o trăsătură dobândită printr-un efort de voință, „lucrată”, merită apreciere. Dar voința nu este, la rândul ei, o însușire înnăscută? Lăsând la o parte că, pusă în acești termeni, problema conduce pe calea cea mai directă la clasica dilemă determinism vs. liber arbitru, cu toate implicațiile (și complicațiile) de rigoare, chestiunea mândriei de a poseda anumite însușiri înnăscute comportă din fericire și un alt gen de abordare, mai puțin superficială.
În primul rând să observăm că termenul de mândrie, conform DEX, are și un înțeles diferit de cel negativ pe care de bună seamă l-au avut în vedere cei doi filozofi („sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare”) ci îl are în primul rând pe acela — pozitiv — de: „sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ** Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire.”
Dar o anumită însușire individuală înnăscută îndreptățește nu numai sentimentul de satisfacție, plăcere ș.a.m.d. ci și pe acela, reconfortant, de apartenență la o anumită comunitate de indivizi caracterizați prin aceeași însușire, evident pozitivă. De exemplu, am aptitudini de ciclist și sunt mândru nu numai de talentul meu în sine ci și că aparțin comunității celor ce practică ciclismul, găsindu-le meritul de a fi adepți ai mișcării, ai fortificării corpului, de a fi oameni rezistenți la efort, pricepuți în a-și doza efortul, militanți ecologiști, neviolenți. Și toate aceste caracteristici mi le atribui și mie. Cu sau poate fără îndreptățire — rămâne de văzut.
Mai mult decât atât, apartenența la o anumită categorie — demnă de apreciat (sau considerată astfel) — te stimulează în aspirația de a te integra în ea cât mai bine, de a te autoperfecționa, de a comunica.
Cât despre mândria de „a avea ochi albaștri”, pe care filozofii în cauză au găsit-o drept prilej ultim de a lua în derâdere pretenția absurdă a unora de a se împăuna cu merite închipuite (ereditare), nu pot decât să observ că niciunul din cei doi nu are ochi albaștri!
(Articol publicat inițial, în mai 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
În primul rând să observăm că termenul de mândrie, conform DEX, are și un înțeles diferit de cel negativ pe care de bună seamă l-au avut în vedere cei doi filozofi („sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare”) ci îl are în primul rând pe acela — pozitiv — de: „sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ** Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire.”
Dar o anumită însușire individuală înnăscută îndreptățește nu numai sentimentul de satisfacție, plăcere ș.a.m.d. ci și pe acela, reconfortant, de apartenență la o anumită comunitate de indivizi caracterizați prin aceeași însușire, evident pozitivă. De exemplu, am aptitudini de ciclist și sunt mândru nu numai de talentul meu în sine ci și că aparțin comunității celor ce practică ciclismul, găsindu-le meritul de a fi adepți ai mișcării, ai fortificării corpului, de a fi oameni rezistenți la efort, pricepuți în a-și doza efortul, militanți ecologiști, neviolenți. Și toate aceste caracteristici mi le atribui și mie. Cu sau poate fără îndreptățire — rămâne de văzut.
Mai mult decât atât, apartenența la o anumită categorie — demnă de apreciat (sau considerată astfel) — te stimulează în aspirația de a te integra în ea cât mai bine, de a te autoperfecționa, de a comunica.
Cât despre mândria de „a avea ochi albaștri”, pe care filozofii în cauză au găsit-o drept prilej ultim de a lua în derâdere pretenția absurdă a unora de a se împăuna cu merite închipuite (ereditare), nu pot decât să observ că niciunul din cei doi nu are ochi albaștri!
(Articol publicat inițial, în mai 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Legături — stranii și nu tocmai
Se întâmplă lucruri ciudate pe scena politică românească. Un fost președinte al Camerei Deputaților, membru al PSD, inculpat pentru luare de mită, este achitat de o curte de apel, cu motivarea că șpaga pretinsă e neplauzibil de mică, deci nu există — nu poate exista! Cine a sărit în sus de bucurie la aflarea veștii? Capul Clanului Cocoțenilor (sau al Cărcăiacilor — ceva de felul ăsta)? Nu! A sărit în sus nimeni altul decât șeful Partidului Social Democrat.
„Realizarea” personală și PSD-ul
O primă explicație vine de la sine: în cazul de mai sus, ambii sunt pesediști. Toată lumea știe — sau a început, sper, să se convingă — că PSD nu este propriu-zis un partid, ci o grupare de tip Mafia, în care nimeni, dar absolut nimeni, nu intră în partid fiindcă ar avea vreo convingere ideologică; nici măcar vreo urmă de asemenea convingere. Intră numai și numai cei puși pe căpătuială. (Până aici nimic nou: la fel se intra și în Partidul Comunist, pe vremea dictaturii ceaușiste; dacă voiai să te „realizezi”, nu se putea altfel.) Ar mai fi totuși de adăugat, pentru a echilibra cât de cât lucrurile, că mai există și câțiva buimaci care, la un moment sau altul, au aderat, în rătăcirea lor, la PSD și se întreabă, poate, și astăzi ce caută ei acolo.
Ca să fiu sincer, ar mai fi o categorie: cei care au de rezolvat vreo răfuială; nu intru deocamdată în amănunte.
O anumită solidaritate domnește — totuși! — de la baza partidului și până la vârf. Aici mi se pare că e cheia. Ce resorturi interioare îi unesc pe acei oameni? Fiindcă niciun român nu se îndreaptă către PSD zicându-și: Uite, acum fac pasul și mă îndrept spre căpătuială. În mod sigur are el un alibi.
Dreptul sacrosanct la șpagă
Sigur, drumul spre „realizare” — dar să-i zicem „împlinire”, că sună mai frumos, mai romantic — trece prin șpagă. Șpaga este un element cheie. Fiindcă nicio funcție, nici măcar la nivelul cel mai de jos, acela de consilier într-un consiliu local, să zicem, sau într-o „deconcentrată”, de ce nu, nu te duce la „împlinire” doar prin salariu. Șpaga este esențială. Printre altele fiindcă e mult, mult mai mare decât salariul. Chiar și la stat. Șpaga însă implică și un oarece risc: riscul de a fi prins și băgat la zdup. Relațiile dintre mituit și mituitor au uneori o anumită „complexitate”, suferă de o anumită „volatilitate”, ca să folosesc un termen la modă din economie; nici nu știi când și ce năbădăi are, când i se năzare mituitului că șpaga n-a fost de-ajuns de grasă („neplauzibil de mică” — v. mai sus), sau când mituitorului i se năzare că mituitul n-a răspuns așteptărilor, n-a făcut de-ajuns pentru șpaga pe care a primit-o; și te trezești c-un denunț la parchet sau, după caz, la DNA.
Soluția: „adaptarea” legilor. Drepturile infractorilor
Ne amintim cu toții cazul Dragnea de acum câțiva ani (doar câțiva — ce repede zboară timpul!). „Vreți să fiu șeful vostru în continuare?” Așa ceva nu se uită cu una, cu două. „Beeeeee!”
Omul (pesedist) trebuia apărat cu orice preț. Șpaga ca șpaga, dar vezi că erau — și există în continuare! — cazurile „Belina” și „Tel Drum”, afaceri de milioane. Infractorul-șef trebuia apărat. Dar nu numai cel de la vârf, ci și cei mici, că doar și ei sunt oameni (ai PSD-ului). Și atunci, ne amintim cu toții, a apărut ca din joben grupul ȘerbaIordaLicea. Care s-a zbătut din greu să demoleze justiția. Și cât pe-aci să reușească. N-a fost să fie. Ghinion. Și asta de ce? Fiindcă s-au băgat ăia ca musca-n lapte: USR-ul și sutele de mii de pierde-vară, care n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să iasă în stradă.
Resorturile interioare. Feromonii politici
Revenind la resorturile interioare: poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să se căpătuiască? Nu, desigur. Poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că, ajuns într-o funcție, oricât de mică (spre care năzuiește cu tot sufletul), abia așteaptă să primească șpagă? Nu. Poate candidatul să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să-și aducă aportul la castrarea legilor, în favoarea infractorului? Răspunsul, la fel ca mai sus, este: nu, nici vorbă. Și atunci se pune întrebarea: ce îi unește totuși pe toți acești oameni? Ce au ei în comun?
Am citit cu ani în urmă o carte despre Mafia italienească — în particular siciliană — transplantată în Statele Unite, în perioada interbelică dar și câțiva ani (buni) după. Oamenii ăia, mafioții, erau o castă închisă. Dacă aveau ceva de împărțit, aveau de împărțit ei între ei. Ceilalți, ne-mafioții, nu contau. Ba chiar îi numeau „cei slabi”, sau „cei neapărați”. Cu cei slabi se răfuiau doar în cazuri „izolate”, când refuzau să plătească taxele „de protecție”; sau când, magistrați fiind, se întâmpla să-i condamne pe-ai lor. Și atunci trebuiau eliminați, desigur! Nu știu dacă făceau lobby prin Congresul American pentru a adapta legile la nevoile lor. Dar știu că, în Mafia, se simțeau puternici, se simțeau protejați, se simțeau invincibili. Fiecare cu clanul său, cu Capo al său din fruntea clanului, în fața căruia răspundea, după cum, în cazuri extreme, avea de răspuns în fața lui Capo di Tutti Capi.
Mi-a venit în minte o abordare nouă; dar care nu este decât o variantă, o metaforizare, poate, a celor de mai sus: feromonii. Se știe că feromonii sunt niște substanțe pe care le emit animalele, în particular insectele, pentru a acționa într-un anumit mod, concertat. Și mai ales pentru a se recunoaște unul pe altul și a se reproduce. Emisia de feromoni la oameni este, zice-se, controversată. Părerea mea însă este că, prin prisma tuturor observațiilor de mai sus, existența feromonilor la oameni este o certitudine: cumva toți oamenii aceia trebuie să se recunoască unul pe altul și să realizeze că au o lucrare comună de înfăptuit. Pesedist cu pesedist; dar și penelist cu penelist; dar și — o să râdeți, poate — pesedist cu penelist. Și așa mai departe. Câte alte categorii nu sunt, în care indivizii se recunosc unul pe altul, se îmbrățișează cu dragoste (vezi cazul cel mai recent, Bolzonaro cu Viktor Orban) și acționează împreună: naționaliști cu antivacciniști, extremiști cu conspiraționiști, tradiționaliști cu homofobiști! Câte și mai câte. E un adevărat miracol cum se recunosc unul pe altul, cum luptă împreună împotriva răului comun: nealiniații, raționaliștii, „cei slabi și neapărați”, cei ce acceptă legile și bunul-simț. Și pentru asta n-am decât un singur răspuns: FEROMONII. Politici.
Actualizare 20 feb. 2022. Cuba se opune „cu fermitate expansiunii NATO la frontierele acestui stat frate (s.m.)”. De ce, „frați” cubanezi? De ce vă sunt ucrainenii mai puțin frați decât rușii? Păi nu v-aduceți aminte cine v-a adus rachete, să le dați în cap imperialiștilor, în 1962, de l-ați pus pe jar pe Kennedy? Ați uitat? Nikita! Care era ucrainean!... Tot feromonii, bată-i vina. Vă recunoașteți cu ajutorul lor și după decenii.
(Articol publicat inițial, în feb. 2022, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
„Realizarea” personală și PSD-ul
O primă explicație vine de la sine: în cazul de mai sus, ambii sunt pesediști. Toată lumea știe — sau a început, sper, să se convingă — că PSD nu este propriu-zis un partid, ci o grupare de tip Mafia, în care nimeni, dar absolut nimeni, nu intră în partid fiindcă ar avea vreo convingere ideologică; nici măcar vreo urmă de asemenea convingere. Intră numai și numai cei puși pe căpătuială. (Până aici nimic nou: la fel se intra și în Partidul Comunist, pe vremea dictaturii ceaușiste; dacă voiai să te „realizezi”, nu se putea altfel.) Ar mai fi totuși de adăugat, pentru a echilibra cât de cât lucrurile, că mai există și câțiva buimaci care, la un moment sau altul, au aderat, în rătăcirea lor, la PSD și se întreabă, poate, și astăzi ce caută ei acolo.
Ca să fiu sincer, ar mai fi o categorie: cei care au de rezolvat vreo răfuială; nu intru deocamdată în amănunte.
O anumită solidaritate domnește — totuși! — de la baza partidului și până la vârf. Aici mi se pare că e cheia. Ce resorturi interioare îi unesc pe acei oameni? Fiindcă niciun român nu se îndreaptă către PSD zicându-și: Uite, acum fac pasul și mă îndrept spre căpătuială. În mod sigur are el un alibi.
Dreptul sacrosanct la șpagă
Sigur, drumul spre „realizare” — dar să-i zicem „împlinire”, că sună mai frumos, mai romantic — trece prin șpagă. Șpaga este un element cheie. Fiindcă nicio funcție, nici măcar la nivelul cel mai de jos, acela de consilier într-un consiliu local, să zicem, sau într-o „deconcentrată”, de ce nu, nu te duce la „împlinire” doar prin salariu. Șpaga este esențială. Printre altele fiindcă e mult, mult mai mare decât salariul. Chiar și la stat. Șpaga însă implică și un oarece risc: riscul de a fi prins și băgat la zdup. Relațiile dintre mituit și mituitor au uneori o anumită „complexitate”, suferă de o anumită „volatilitate”, ca să folosesc un termen la modă din economie; nici nu știi când și ce năbădăi are, când i se năzare mituitului că șpaga n-a fost de-ajuns de grasă („neplauzibil de mică” — v. mai sus), sau când mituitorului i se năzare că mituitul n-a răspuns așteptărilor, n-a făcut de-ajuns pentru șpaga pe care a primit-o; și te trezești c-un denunț la parchet sau, după caz, la DNA.
Soluția: „adaptarea” legilor. Drepturile infractorilor
Ne amintim cu toții cazul Dragnea de acum câțiva ani (doar câțiva — ce repede zboară timpul!). „Vreți să fiu șeful vostru în continuare?” Așa ceva nu se uită cu una, cu două. „Beeeeee!”
Omul (pesedist) trebuia apărat cu orice preț. Șpaga ca șpaga, dar vezi că erau — și există în continuare! — cazurile „Belina” și „Tel Drum”, afaceri de milioane. Infractorul-șef trebuia apărat. Dar nu numai cel de la vârf, ci și cei mici, că doar și ei sunt oameni (ai PSD-ului). Și atunci, ne amintim cu toții, a apărut ca din joben grupul ȘerbaIordaLicea. Care s-a zbătut din greu să demoleze justiția. Și cât pe-aci să reușească. N-a fost să fie. Ghinion. Și asta de ce? Fiindcă s-au băgat ăia ca musca-n lapte: USR-ul și sutele de mii de pierde-vară, care n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să iasă în stradă.
Resorturile interioare. Feromonii politici
Revenind la resorturile interioare: poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să se căpătuiască? Nu, desigur. Poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că, ajuns într-o funcție, oricât de mică (spre care năzuiește cu tot sufletul), abia așteaptă să primească șpagă? Nu. Poate candidatul să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să-și aducă aportul la castrarea legilor, în favoarea infractorului? Răspunsul, la fel ca mai sus, este: nu, nici vorbă. Și atunci se pune întrebarea: ce îi unește totuși pe toți acești oameni? Ce au ei în comun?
Am citit cu ani în urmă o carte despre Mafia italienească — în particular siciliană — transplantată în Statele Unite, în perioada interbelică dar și câțiva ani (buni) după. Oamenii ăia, mafioții, erau o castă închisă. Dacă aveau ceva de împărțit, aveau de împărțit ei între ei. Ceilalți, ne-mafioții, nu contau. Ba chiar îi numeau „cei slabi”, sau „cei neapărați”. Cu cei slabi se răfuiau doar în cazuri „izolate”, când refuzau să plătească taxele „de protecție”; sau când, magistrați fiind, se întâmpla să-i condamne pe-ai lor. Și atunci trebuiau eliminați, desigur! Nu știu dacă făceau lobby prin Congresul American pentru a adapta legile la nevoile lor. Dar știu că, în Mafia, se simțeau puternici, se simțeau protejați, se simțeau invincibili. Fiecare cu clanul său, cu Capo al său din fruntea clanului, în fața căruia răspundea, după cum, în cazuri extreme, avea de răspuns în fața lui Capo di Tutti Capi.
Mi-a venit în minte o abordare nouă; dar care nu este decât o variantă, o metaforizare, poate, a celor de mai sus: feromonii. Se știe că feromonii sunt niște substanțe pe care le emit animalele, în particular insectele, pentru a acționa într-un anumit mod, concertat. Și mai ales pentru a se recunoaște unul pe altul și a se reproduce. Emisia de feromoni la oameni este, zice-se, controversată. Părerea mea însă este că, prin prisma tuturor observațiilor de mai sus, existența feromonilor la oameni este o certitudine: cumva toți oamenii aceia trebuie să se recunoască unul pe altul și să realizeze că au o lucrare comună de înfăptuit. Pesedist cu pesedist; dar și penelist cu penelist; dar și — o să râdeți, poate — pesedist cu penelist. Și așa mai departe. Câte alte categorii nu sunt, în care indivizii se recunosc unul pe altul, se îmbrățișează cu dragoste (vezi cazul cel mai recent, Bolzonaro cu Viktor Orban) și acționează împreună: naționaliști cu antivacciniști, extremiști cu conspiraționiști, tradiționaliști cu homofobiști! Câte și mai câte. E un adevărat miracol cum se recunosc unul pe altul, cum luptă împreună împotriva răului comun: nealiniații, raționaliștii, „cei slabi și neapărați”, cei ce acceptă legile și bunul-simț. Și pentru asta n-am decât un singur răspuns: FEROMONII. Politici.
Actualizare 20 feb. 2022. Cuba se opune „cu fermitate expansiunii NATO la frontierele acestui stat frate (s.m.)”. De ce, „frați” cubanezi? De ce vă sunt ucrainenii mai puțin frați decât rușii? Păi nu v-aduceți aminte cine v-a adus rachete, să le dați în cap imperialiștilor, în 1962, de l-ați pus pe jar pe Kennedy? Ați uitat? Nikita! Care era ucrainean!... Tot feromonii, bată-i vina. Vă recunoașteți cu ajutorul lor și după decenii.
(Articol publicat inițial, în feb. 2022, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
-
Căutătorii Giruetei de Aur colindă în înălţimi nevăzute de oameni Umblăreţi, dănţuiesc–navighează în corăbiile străvezii ale aerului tr...
-
(Dacă tot se poartă reciclarea publicistică, fie-mi permis să re-postez un articol vechi, din 6 sept. 2009, publicat inițial pe blogul meu „...
