PIN-ul la 85 de ani

După ce-am pus cumpărăturile în cărucior, am anunțat-o pe casieriță, plin de glorie (ca de obicei), că plătesc cu cardul. Am scos cardul, triumfător, dar... Am rămas cu el în aer (și cu ochii — probabil — ațintiți în gol). Casierița, intuind cauza ezitării, m-a fixat c-un zâmbet sceptic-amuzat: — Nu mai știți pinul... Mi se blocase mintea. — L-am uitat, am mărturisit spăsit. Și nu, n-am intrat în pământ de rușine. Mi se mai întâmplase de atâtea ori, chiar și cu destul de mulți ani în urmă, când nu putea exista nicio suspiciune legată de vârstă. Dar fusese — atunci — doar o ezitare de moment. Acum nu, era definitiv, sau, oricum, de lungă durată: nu-mi mai aduceam aminte pinul.

O familie de trei care așteptau la casă, un el și o ea de vârstă mijlocie, și o adolescentă coaptă, de bună seamă fiica lor, s-au pornit să se hlizească la mine aruncându-mi priviri laterale. Casierița se hlizea și ea și a pomenit ceva, amuzat-indulgent, de pensionari (probabil, „O s-ajungem și noi pensionari”, sau ceva de genul ăsta), în timp ce cei trei de dincolo de casă continuau să se hlizească. Decent. Decent și malițios.

N-are importanță cum am ieșit din impas. Plictiseala e că n-am uitat incidentul. A fost ceva rușinos? Nicidecum. Nici dacă vârsta ar fi fost cauza uitării pinului, n-ar fi fost ceva de disprețuit. Nici vorbă. Dar nu era vârsta, eram sigur de asta. N-aveam nimic să-mi reproșez. Dar ei știau asta? Știau că nu fusese decât o mică festă de-a memoriei?... Or fi continuat să comenteze între ei în drum spre casă, și poate un timp și acasă, și poate că aveau să mai povestească și prin vecini. Că ce? Că eu uitasem pinul? Care eu? Pentru ei eu nu eram decât un client oarecare. Un necunoscut. Un pensionar fără nume. Iar ei, ei ce erau pentru mine? Trei clienți oarecare, trei necunoscuți. Care ar fi făcut bine să se abțină să se hlizească la mine pentru că uitasem — pe moment — un nenorocit de pin. Nu i-aș fi putut reîntâlni vreodată nici dacă aș fi vrut. La fel, nici ei pe mine.

Ar fi trebuit să-mi fie jenă? De ce și de cine să-mi fie jenă? De mine, care eram pentru ei un vârstnic anonim? Un hodorog de pensionar? Necunoscut și unul, necunoscuți și ceilalți. Să-mi fie jenă pentru cei din categoria mea? Pentru pensionari? Pentru cei de la o anumită vârstă în sus. Puteam eu să mă consider reprezentativ pentru vreo categorie?... Toate datele convergeau spre absența oricărui motiv de jenă. Și totuși...