Ce bune-s visele câteodată...

Eram pe podul peste râul Colentina, priveam spre lac și discutam cu cineva. Îi spuneam ce bine e că făcuseră în sfârșit lucrările necesare și lacul nu mai era o baltă îngustă ci se înfățișa ca o adevărată întindere de apă. Malul se vedea, lung, în depărtare și circula un vaporaș pentru traversare. Traversam apa cu vaporașul, alunecam peste apă și îi admiram limpezimea în soare. Fața apei era presărată cu plante acvatice ca niște smocuri de un verde crud, iar printre ele se vedea fundul lacului, cu soare și umbre. M-am gândit ce bine ar fi dacă oamenii și-ar da osteneala să se îngrijească și toate apele de pe pământ ar fi la fel de limpezi.

(Cine crede că nu visăm gânduri se înșeală.)

Dar nu toți oamenii avuseseră răbdare să aștepte vaporașul. Îi vedeam pe mulți că merg cu picioarele pe fund. Apa era mică. Mergeau cu pantaloni și încălțări prin apa adâncă doar până la genunchi. Erau din ce în ce mai mulți și păreau că se bucură că umblă prin apă, era pentru ei ca o plimbare. Către mal l-am întâlnit și pe tata, același Omuleț-Tata pe care îl știam. Acum că era ud la picioare, trebuia să se ducă mai repede acasă, să se schimbe. Păi sigur, l-am certat, acum când eu abia mă pregăteam să încep plimbarea, trebuie să merg cu tine acasă.

Treaz apoi, sau pe jumătate treaz, m-am gândit că visele te fac mai bun, tot așa cum o carte se presupune că trebuie să te facă mai bun după ce-o citești.