Da, instinctul ludic există!

Johan Huizinga afirmă că instinctul ludic la om există. Mi s-a părut până acum că e o exagerare, am încercat să găsesc argumente împotrivă și să mă conving că nu-i adevărat, că manifestările aparent ludice ale lui homo sapiens se explică prin orice altceva, numai prin instinct ludic, nu. Că ar fi o manifestare a thymos-ului, a dorinței de recunoaștere, că ar fi un antrenament (la copil) pentru faptele viitoare în calitate de adult (ca la puii de mamifere), că ar fi năzuința de a vedea lumea cu ochii altuia, de „acaparare spirituală” și câte și mai câte.

M-am convins însă că mă înșel, că simțul ludic există, că e înnăscut și că se manifestă de la vârste fragede. Noua mea convingere mi-a prilejuit-o ultima consultație la medicul de familie. Acolo, așteptând în anticameră, am avut ocazia să aud prin ușa închisă a cabinetului zbenguiala unui copil — țipetele nearticulate, mai lungi, mai scurte, mai prelungite, cu ecouri de adânc de junglă, chicotelile, zdupăiala bezmetică prin cabinet — biata doctoriță. Era clar că nu copilul era pacientul, că prea se desfășura în plenitudinea năzdrăvăniei sale nepăsătoare. Apoi individul mic a ieșit, stăpân pe lume la cei vreo trei „anișori” ai săi, a dat buzna în anticameră, urmat de maică-sa, prezumptiva pacientă, o blondă obeză foarte-foarte tolerantă. Zdupăiala și răcnetele ca-n junglă au continuat cât timp blonda obeză a rămas la ghișeul asistentei să-și obțină documentele post-consultație. Micul năbădăios n-a încetat o clipă să-și desfășoare tot repertoriul de strigăte scurte și lungi, să se trântească cu fundul pe câte un scaun pentru ca după două secunde să sară chicotind în picioare — și erau destule scaune goale pe hol —, să dispară pe-un coridor întunecos și să reapară după trei secunde, să tropăie și să lipăie pe pardoseala de gresie în chip de călăreț. Tot tacâmul.

De ce făcea toate astea? Voia să se impună? Să se impună cui, și prin ce? Să exploreze prin „eul” său artistic în formare spiritele ascunselor triburi primitive? Să câștige un premiu? Premiu pentru ce? Pentru cea mai grotescă scălâmbăială? Voia să atragă atenția? Să se răzbune pe indolență maică-sii în ce-l privea? Dar obeza cea blondă nu era de tot apatică; din când în când îi mai adresa câte un somnoros „Astâmpără-te”.

Și atunci?

Atunci, înseamnă că spiritul ludic există, în stare pură și, ontologic, e complet gratuit. Doar că poate avea efecte secundare: să-i scoată din sărite pe alții. Dar asta nu face spiritul ludic înnăscut mai puțin vădit.