Ceauşescu şi ceauşismul: detalii... poate uitate, poate încă nu (VII)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Reguli socialiste

Blocurile fără lift. Locuiam pe vremea aceea în cartierul Colentina, într-un bloc cu zece etaje și o singură scară, cu câte șase apartamente dând în același palier. Cum e și normal (și omenește), proiectantul prevăzuse două lifturi. Doar că între timp începuse „Priceputu’” să vină cu fel de fel de idei de economisire. Așa că unul din cele două puțuri de lift a fost zidit: le-ajunge ăstora un singur lift! Să mai stea și ei s-aștepte dacă se nimeresc prea mulți la un moment dat; că doar nu arde nimic!

Ce să mai spunem de blocurile cu patru etaje! Acestea nu aveau lift încă din proiect. Locuiau pe la etaj oameni suferinzi, cu handicap? Cui îi păsa? Regimul nu ținea cont decât de oamenii activi. Care produceau. Ceilalți? Așa cum tot auzeai prin mijlocele de transport în comun ale socialismului, când câte o bătrână sau un bătrân se clătinau în picioare în vecinătatea locurilor rezervate, ocupate de tineri activi: Ia uite la el! Moartea îl caută pe-acasă, iar lui îi arde să umble cu troleibuzul!

La fel și cu suferinzii și cu handicapații din blocurile cu patru etaje. N-o spuneau derbedeii activi care ocupau cu nesimțire locuri „rezervate” din mijloacele de transport în comun. O spunea statul, cu aceeași nesimțire, căreia nu avea cine să i se opună: sunt neputincioși? Să facă bine să stea pe-acasă!

A trebuit să vină Uniunea Europeană, peste ani, cu regulile ei „capitaliste”, de întrajutorare a persoanelor defavorizate — să li se asigure mobilitatea celor care n-o aveau sau și-o pierduseră; printre altele, rampe de acces, la parter, pentru cei în scaune cu rotile, la intrarea în magazine și în instituțiile publice. Blocurile comuniste de patru etaje au rămas însă fără lift. Pentru generații de-acum înainte.

Restricții la poștă. În anii „de decadență” ai ceaușismului, alte absurdități au venit să se adauge celor cu care populația deja începuse să se obișnuiască. În numele economisirii, pentru plata integrală a datoriei externe — și, trebuie s-o spunem, mai ales pentru ca „poporul” să știe cine-i stăpân —, se instituise o interdicție nouă, aceea de a nu se accepta scrisori/colete loco. Cine dorea să trimită ceva, o scrisoare sau un colet, în același oraș în care domicilia sau se afla trebuia să se deplaseze el însuși la respectiva adresă.

În ce mod se realiza economisirea? În mintea diriguitorilor comuniști, mașina poștei nu se mai deplasa în oraș și deci se economisea benzină. Dar dacă obiectul trebuia să ajungă la destinație (deși nu-i exclus ca autoritățile să fi mizat pe descurajare: ce atâtea trimiteri!), cineva trebuia să se deplaseze la adresa de destinație. Dacă o făcea trimițătorul folosind mașina proprie, se consuma totuși benzină. Dacă trimițătorul folosea mijloace de transport în comun, să zicem că nu se consuma nimic în plus. Și cum adică se realiza o economie? Dar poșta, ca orice entitate economică, nu trebuia să fie interesată să câștige? Cu cât ar fi avut mai multe comenzi, cu atât ar fi câștigat mai mult. Dar nu, legile economiei — de piață sau dirijate — nu contau pentru „Priceputu’”.

Zvonistica secu. Pe la începutul anilor ’80 au fost lansate câteva zvonuri foarte ciudate. Unul dintre acestea, foarte insistent în epocă, a fost că, pe principiul „echității socialiste”, persoanele care dețineau în proprietate apartamente cu un spațiu locativ mai mare decât cel la care le dădeau „dreptul” normativele socialiste aveau să fie evacuate și să primească în schimb apartamente mai mici. Mi-aduc aminte cât de indignat am fost; fiindcă cu zvonurile securistice niciodată nu puteai să fii sigur. Am scris o scrisoare de câteva pagini în care argumentam împotriva prezumtivei măsuri prin eforturile pe care le făceau cei ce alegeau să-și cumpere o locuință (în contrast cu cei ce alegeau de pildă să-și irosească banii pe distracții) și apoi, în urma unui eveniment neprevăzut și nefericit, un divorț spre exemplu, sau un deces, se trezeau în situația de a ocupa un spațiu „în exces”; și după aceea, în urma unui alt eveniment, fericit de astă dată — o căsătorie, să zicem, sau nașterea unui copil —, ce să facă, s-o ia de la capăt cumpărându-și, după alți ani de eforturi și de sacrificii, un alt apartament? Am trimis scrisoarea la Comitetul Central. Bineînțeles că n-am primit niciun răspuns. Cică s-ar fi primit la CC camioane întregi de scrisori! Mă rog...

Un alt zvon care a circulat în aceeași perioadă se referea la crearea unei „zone metropolitane” propriu-zise a Bucureștiului. Noua geografie urbană avea să separe cumva zona centrală, delimitată de un inel median, din care o porțiune, îmi amintesc, era constituită de șoseaua Mihai Bravu–Ștefan cel Mare, de restul orașului. Locuitorii din afara zonei metropolitane centrale aveau să-și piardă calitatea de locuitori ai Capitalei și odată cu asta să-și piardă neprețuitul „buletin de București”.

Nu-mi dau seama ce scop aveau toate acele zvonuri. Care porneau, toate, fără doar și poate, de la o sursă. Care era foarte probabil să fi fost Securitatea. Și de ce? Doar așa, ca să răsufle omul ușurat în momentul când zvonurile aveau să se infirme și să i se pară mai ușor de suportat celelalte nenumărate lipsuri în care trăia? Ca în bancul cu rabinul care îl sfătuiește pe Ițic, care i se plânge de casa prea strâmtă unde locuiește, să-și bage animalele din gospodărie în casă rând pe rând și apoi să le scoată afară dintr-odată? Sau cineva din umbră își propusese încă de pe-atunci să aducă în sfârșit ostilitatea românilor românilor față de regim la un punct critic? Nu vom ști probabil niciodată.

Stăpânul metroului. Din ordinul lui Ceaușescu metroul bucureștean a fost construit inițial fără stația de la Piața Romană, deși era unul din cele mai aglomerate puncte din București. „Priceputu’” se pricepea la toate. Inclusiv la metrou. Partea proastă este că avea și putere. Nelimitată — cum e vorba: dădea din mână și cădeau la pământ cartiere întregi.

Ulterior stația s-a construit totuși: prea era o necesitate Și de aceea arată cum arată: cu zidul tunelului ajungând până aproape de șină, cu peronul de două palme lățime și cu bolți practicate în zid, la limită, pentru accesul călătorilor. Și cu obligația pentru mecanici de a opri trenul într-o anumită poziție pentru ca accesul să fie totuși cât de cât posibil. Nu mai vorbim de apa care șiroiește pe pereți în jos, ca într-o peșteră, din cauza proastei izolații, după zilele cu multe ploi (dar asta e o meteahnă veche de-a constructorilor din acele vremuri)

(Articol scris în feb. 2022 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)

Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (VI)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Piedici. Îndoctrinare

Dispariția „Micului tipograf”. La un moment dat (să fi fost prin anii ’60?), din magazine a dispărut jocul „Micul tipograf”, cu care eram familiarizat din copilărie. Ce era „Micul tipograf”? Era un joc pentru copii constând într-o ramă de metal, în formă de ștampilă dreptunghiulară, ceva mai mare, cu alveole metalice în interiorul ramei, așezate una sub alta, în rânduri — două sau mai multe —, și câteva seturi de caractere din cauciuc, cu toate literele alfabetului, plus semnele de punctuație. Textul dorit îl „culegeai” din caracterele de cauciuc, pe care le fixai în alveole, în ordine inversă, de la dreapta la stânga. După care presai rama cu textul într-o tușieră de aceeași mărime cu rama, sau un pic mai mare, și de acolo, pe o foaie de hârtie, unde textul rămânea imprimat. Era cât de poate de nostim să poți tipări acasă, cu mâna ta, minuscule texte, sau doar câteva cuvinte. (Eu de pildă, mi-am imprimat numele pe toate cărțile pe care le aveam la acea dată, inventând și un nume pentru „biblioteca” mea de câteva zeci de cărți.)

Nimănui nu i-a trecut prin cap că un asemenea joc ar putea să ascundă un pericol pentru regimul comunist. Nici măcar în perioada stalinistă. A trebuit să vină regimul Ceaușescu — cel „liberal”! — pentru ca „organelor” să li se trezească suspiciunea că jocul ar putea fi folosit în scopuri subversive. Recte pentru a tipări manifeste! Și anume unele cu autor greu de depistat. Și atunci „Micul tipograf” a fost retras din magazine.

Nu știu dacă cu ajutorul „Micului tipograf” au fost vreodată tipărite texte „dușmănoase”. Dar retragerea lui din magazine a fost unul dintre primii pași care au marcat proliferarea paranoiei comuniste a controlului total în materie de texte. Următorul pas avea să fie, peste ani, obligativitatea înregistrării la miliție a mașinilor de scris.

Învățământul politic la locul de muncă. Articolul 3 din Constituția Republicii Socialiste România hotăra fără echivoc: „În Republica Socialistă România, forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”. Drept care, partidul unic era — trebuia să fie — prezent în viața fiecărui cetățean, inclusiv în cea privată. Celor care nu au trăit vremurile, celor de astăzi și celor din generațiile viitoare, le va veni greu, dacă nu imposibil, să înțeleagă cum Partidul Comunist reușise să acapareze întreaga societate nu numai prin consecințele politicilor sale ci și în mod direct, prin structurile sale. Astăzi, dacă vrei să activezi ca liberal de pildă, sau ca ecologist, te duci la unul din sediile partidului de care ești interesat; care, la fel ca oricare alt partid, are un sediu central și un număr de sedii teritoriale. Te duci tu, în timpul tău liber. Ei bine, nu, la comuniști era altfel. Partidul Comunist, care era atotputernic în stat (conform constituției!), venea el la tine — mai bine zis, peste tine. Venea în fiecare întreprindere, în fiecare uzină, în fiecare spital, nu mai vorbim de unitățile militare, miliție și securitate, unde era de neconceput ca măcar vreun angajat să nu fie membru de partid. Ba venea să se instaleze chiar și în secțiile unei întreprinderi — și peste tot înfigea fanionul roșu al posesiunii: „organizația de bază”. Adică celula de partid. Oamenii partidului erau „lângă” tine, veghind (alături de turnătorii Securității), pe întreaga durată a programului de lucru, la orice încălcare a normelor „eticii și echității socialiste”.

Una dintre funcțiile organizației de bază (și au fost destule, slavă Domnului!) era „învățământul politic”, la care erau obligați să participe, în calitate de cursanți, toți salariații, după programul de lucru. Se țineau „lecții” de învățământ politic — cam o dată pe lună —, iar „profesorii” erau de cele mai multe ori salariați, membri de partid de încredere, anume instruiți în centre specializate, unde, după absolvirea unui curs de propagandă, căpătau titlul de „propagandiști”.

Ce se „preda” la acele așa-zise lecții? Nu era vorba nicidecum de chestiuni, să zicem, filozofice sau de principiu. Nici de unele care să aibă vreo legătură cu profesiunea, care să contribuie, să zicem, la îmbunătățirea performanțelor. Nici vorbă de așa ceva. „Cursanților” cu de-a sila le erau prezentate măsurile curente luate de partid, „realizările”, și li se argumenta că politica partidului este cum altfel decât cea mai bună, infailibilă. Tipăriturile, radioul și televiziunea, care spuneau, toate, același lucru, că totul e perfect sub regimul comunist, nu erau de-ajuns: oamenii puteau să nu cumpere ziare, puteau să nu asculte radio sau să nu urmărească emisiunile tv. Aveau — încă — libertatea asta; la supravegherea la domiciliu și pe stradă, non stop, à la Orwell, încă nu se ajunsese. Dar de la învățământul politic la serviciu nu se putea sustrage nimeni fără unele riscuri. Câteva absențe la învățământul politic putea să-l facă pe șef să te amâne la avansare sau să te uite de la primă; sau să-l prefere pe altul, mai „destoinic”, la o deplasare importantă în străinătate. Cam atât. Nu mai mult. Dar sub regimul comunist oamenii aveau, în marea lor majoritate, aspirații modeste. Iar micile eșecuri le otrăveau viața, adăugându-se lipsurilor și stresului cotidian. Și de aceea, pe cât posibil, le evitau. Asumarea riscurilor, eroismul, nu erau la modă. Chiar deloc.

(Articol scris în nov. 2019 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)

Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (V)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Megalomania de mucava. Rezistența prin legumi-cultură

Pe măsură ce trece timpul, în loc să mă împac și să uit, privesc în urmă cu tot mai multă ură acel regim care s-a numit comunist. Unii spun: a avut și părți frumoase comunismul. Iar eu răspund: nu, comunismul n-a avut nicio parte frumoasă. Viața a avut și părți frumoase — doar în măsura în care a reușit să se sustragă regimului.

Pseudo-proprietatea comunistă: Loturile „personale”. Ar putea să pară, la o privire superficială, o inițiativă lăudabilă: să încurajezi cultivarea de către toți cetățenii, gratuit, a peticelor de pământ aflate în proprietatea statului, până atunci lăsate nevalorificate: pe străzi, în fața caselor, pe locuri virane (o mulțime, slavă Domnului!), în incinta unor instituții; unde, în treacăt fie zis, angajații — scuze, oamenii muncii! — munceau cu mult mai multă tragere de inimă la loturile lor „personale” decât pentru slujba lor, cea pentru care primeau leafă — scuze, retribuție!

O cunoștință mi-a spus o dată: Nu-i rău că s-au gândit la asta. Și naziștii au încurajat o asemenea practică, valorificând astfel fiecare petic de pământ, spre folosul tuturor... Surprins de o asemenea asociere, nazism–comunism, nu i-am dat cunoștinței mele nicio replică. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama cât de „compatibile” au fost cele două regimuri. Și cum se aliniau — cumva de la sine — practicile.

Un regim atât de opresiv cum a fost comunismul lui Ceaușescu mi se pare — și mi s-a părut și atunci — de-a dreptul neverosimil să fi fost tocmai el acela care să promoveze ideea de valorificare a pământului și să le ofere cetățenilor șansa de a-și petrece cu folos timpul liber. Realitatea e că acțiunea a fost într-adevăr inspirată. Oamenii și-au văzut satisfăcut simțul proprietății. Fără a deveni proprietari! Apoi, s-au ales cu ceva produse, care, se știe, lipseau de pe piață în cea mai mare parte.

Totul n-a fost însă decât o diversiune. Dar inspirată, cum spuneam. Regimul a găsit un mijloc de a le abate oamenilor atenția de la marile și numeroasele frustrări pe care el însuși le crease.

Apoi: unii „proprietari” au luat-o în serios. Au ridicat împrejmuiri în jurul loturilor din apropierea casei, pe care singuri și le-au atribuit! Cu aspect de provizorat, e drept — dar ce conta! Alții au mers până acolo că au pus și porți la împrejmuirile lor! Pe care, părăsind lotul, și-au făcut obiceiul să le încuie cu lacăt! Ba chiar au plantat pomi și arbuști de jur împrejur, astfel că, până la căderea regimului, apucaseră să creeze un fel de (pseudo)intimitate incipientă... Da, mulți au fost fericiți! Dincolo de micro-legumicultura lor, nu îi interesa mare lucru. Așa că dacă regimul comunist a avut totuși și părți bune, poate că loturile „personale” pentru legumicultură la scară casnică au fost acelea.

Statuile de carton ale lui Ceaușescu. Se spunea că nu are „vedere în spațiu”. Nu își putea imagina cum vor arăta în realitate sculpturile închinate luptei proletariatului și realizărilor regimului, pe care la un moment dat — pe la mijlocul anilor ’80 — începuse să și le dorească dictatorul român. Probabil ca să lase în urma sa mai mult decât... o societate socialistă multilateral-dezvoltată. Cu machetele era obișnuit: doar de atâtea ori vizitase săli în care îi erau prezentate mulaje cu noile blocuri ce n-au întârziat imediat după aceea să se „materializeze” pe locul cartierelor demolate, îndeosebi în așa-zisul „centru civic”, la piciorul megalomanei „Case a Poporului”. Cu lucrările plastice însă nu se prea descurca. Așa se spunea în epocă. De aceea viitoarele opere îi erau prezentate la scara 1:1, construite din „carton”: placaj, pânză, armături. Așa se face că la un moment dat s-a ivit „peste noapte” în fața magazinului Bucur–Obor, la intersecția dintre șoseaua Ștefan cel Mare și calea Moșilor, o monstruozitate care se lua la întrecere în înălțime cu blocurile de zece etaje din jur: un proletar cu un braț ridicat în chip victorios, sau cam așa ceva... Îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte s-o fotografiez. Și totodată sunt uimit că hidoasa butaforie nu s-a păstrat în memoria colectivă. Nimeni n-a mai amintit de ea, nicăieri nu i-am întâlnit poza, deși s-ar putea să o fi prins Revoluția în acel loc... Atât de mult conta „poporul suveran”, încât cel care trebuia să „vadă” lucrarea și, „expert” în arte plastice, să o placă și să o autorizeze era Ceaușescu. El și nimeni altcineva...

Pe de altă parte, recunosc, poate că e mai bine că toate aceste monstruozități s-au șters din memorie. Chiar dacă e adevărat că „cine uită nu merită”, istoria românilor atinsese în urmă cu câteva decenii o cotă atât de ridicată a absurdului încât nu cred că mai există pericolul de a o repeta vreodată.

Barem pe protecție antiseismică „confort” II. Construcțiile destinate oamenilor de rând și activităților de rând erau proiectate să reziste la cutremure până la gradul 7 pe scara Richter. Așa erau baremurile. Asta, până la cutremurul de la 4 martie 1977. Doar cele speciale și pentru persoane... speciale erau asigurate până la cutremure mai puternice. De exemplu, Casa „Poporului” a fost proiectată să reziste până la cutremure de gradul 8. La fel și blocurile de pe bulevardul „Victoria Socialismului”, unde urma să se mute — și probabil că s-a și mutat — protipendada comunistă...

Diferența între cele două standarde este colosală. Căci un cutremur de gradul 8 este de zece ori mai puternic decât unul de gradul 7! Evident, la fel de importantă este și diferența de cheltuieli pentru construcțiile corespunzătoare celor două baremuri.

În decembrie 2006, într-o ședință a Camerelor reunite ale Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim ilegitim și criminal. Ar fi trebuit, poate, să mai adauge în raportul său că regimul fost criminal și pentru că i-a împărțit pe cetățeni în două categorii. Și din acest punct de vedere. O categorie, largă, de oameni a căror viață prețuia mult mai puțin decât a celor din cealaltă categorie, restrânsă, a privilegiaților regimului.

Bancnotele de cârpă. Pe la sfârșitul anilor ’80 regimul nu mai avea resurse nici pentru a înlocui pe piață bancnotele uzate. Circulau bancnotele vechi de mulți ani, care se ferfenițiseră în așa hal, încât acceptarea lor la magazine (care, evident, erau tot ale statului!) devenise o permanentă sursă de iritare. La casă refuzau să ți le primească fie pentru că lipseau bucăți din bancnotă, fie că lipiturile cu bandă adezivă erau prea vizibile, fie că, cel mai rău, nu se mai distingea seria. Făcute dintr-o hârtie de calitate îndoielnică, bancnotele ajunseseră să arate ca niște zdrențe.

Chiar în vara anului 1989 am făcut, la fel ca și în alți ani, un circuit turistic de o săptămână cu unica firmă de turism de pe vremea aceea, „O.N.T. Carpați”. În mod invariabil, circuitul includea celebrele — încă de pe atunci — mânăstiri din nordul Moldovei. La una din mânăstiri, nu-mi amintesc la care, i-am dat călugăriței care făcea oficiul de casieriță la poarta mânăstirii, una din acele bancnote ferfenițite. I-am pus bancnota în mână — probabil una de cinci lei — și am dat să intru. „Angelica măicuță” a avut însă o reacție furibundă: mi-a pus în piept o mână fermă de body-guard, împiedicându-mă să intru.

Am avut parte, în același circuit, legat de acele mizerabile bancnote, de un cu totul alt comportament la un magazin din centrul orașului Oradea. Pe ușă, la intrarea în magazin, se putea vedea un bilețel: vă invităm să predați la casă bancnotele uzate pentru a fi schimbate la bancă!... Cu ce le schimbau, nu știu. Dar — așa, ca digresiune — uneori mă întreb dacă nu cumva linia de demarcație lui Huntington nu desparte într-adevăr două lumi diferite!

Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (IV)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

„Jur/Să cresc mare și voinic/Fără să mănânc nimic/ Pe-ntuneric și pe frig” (din „Jurământul” Șoimilor Patriei)

Frig și întuneric. În 1984 am făcut o excursie de câteva zile, cu trenul, la Budapesta (da, am primit aprobare pentru asta!). Nu mai amintesc de aspectul șocant de normal al orașului, cu magazinele sale ticsite de produse, cu străzile curate și pline de culoare, cu sutele de turiști occidentali care băteau străduțele îngrijite din centrul istoric... Ceea ce m-a impresionat însă printre altele a fost iluminarea străzilor, chiar și a celor periferice, chiar și a străzilor din comunele suburbane pe lângă care am trecut seara, la începutul călătoriei de întoarcere în România, toate luminate à giorno. Îmi amintesc cât mi-a fost de rușine când am regăsit străzile localităților din țară, cufundate toate în beznă, aruncate de Ceaușescu înapoi în Evul Mediu... Protecție a cetățeanului împotriva răufăcătorilor? Vorbe!

Îmi amintesc cum arătau sălile de spectacol în acea... eră glaciară. Sala Izvor a teatrului „Bulandra” era o grotă întunecată și înghețată. Complet neîncălzită, nu-i nicio exagerare când spun că ieșeau aburi din gură. Îmi amintesc de o piesă, cred că era „Amintiri”, de Alexei Arbuzov, unde la un moment dat un personaj feminin trebuia să apară pe scenă într-o rochie de vară, fără mâneci. Ce era să facă biata actriță: peste rochia fără mâneci a trebuit să-și pună un mantou gros de blană...

Îmi amintesc vagoanele înveșmântate iarna în promoroacă, cu țurțuri de gheață atârnând sub șasie, cu flori de gheață la geamuri; compartimentele lăsate în beznă, unele din ele cu o „inovație” de criză: un orificiu minuscul practicat în ditamai suportul de tablă al tubului fluorescent din tavan, în care era montat un beculeț de... 1 watt. Pas de citește ceva în timpul călătoriei! Lumină cât să nu-ți bagi degetele în ochi!

Jurământ de acceptare a mizeriei. Tot ce mai lipsea acelor vremuri de mizerie și umilință era — colac peste pupăză —, un jurământ de credință față de regim. A fost găsit „colacul”:

„LEGEA nr. 1 din 18 martie 1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credință și devotament față de Republica Socialistă România

Art.3 Jurământul are următorul cuprins: „Eu ............... Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne și externe a partidului și statului, să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuțiile care îmi sînt încredințate, să acționez neclintit pentru întărirea și dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea patriei, a suveranității, independenței și integrității țării. Jur să respect Constituția Republicii Socialiste România și legile țării, să păstrez cu strictețe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acționez potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii și echității socialiste.”

Legea exista din 1975, dar a fost pusă în aplicare, din câte îmi amintesc, abia în 1987. De ce? Încălcarea unui jurământ are și consecințe juridice, dar mă îndoiesc că pe acestea a mizat Ceaușescu atunci când a ordonat reactivarea legii. Cred mai degrabă că a mizat pur și simplu pe presiunea psihologică — presupusă — a jurământului, în condițiile influenței tot mai puternice exercitate de Gorbaciov și de reformele sale în a doua jumătate a deceniului al 9-lea. Cert este că depunerea jurământului — jurământ de acceptare a mizeriei! — n-a făcut altceva decât să adauge o umilință șirului nesfârșit de umilințe la care era supus românul deja de cel puțin un deceniu și jumătate, de la „instaurarea” ceaușismului.

Amprentarea. Prin ’86 sau ’87, de la institutul unde lucram ca cercetător științific am fost trimis la o secție de miliție, cred că Secția 8, de pe șoseaua Mihai Bravu, pentru a mi se lua amprentele digitale. Amenințarea era: fără adeverința că ai fost la amprentare nu vei mai beneficia de avansarea la care ai dreptul conform legii. Asta, în condițiile în care nu aveam nicio funcție care să necesite precauții speciale — acces la documente secrete sau altceva.

Nu știau ce să mai inventeze pentru a-și desăvârși „lucrarea” de strivire a cetățeanului român. Au mai adăugat și amprentarea.

Spre rușinea mea, n-am opus decât o firavă împotrivire la acest nou abuz: față de milițianul în civil care mi-a luat degetele unul câte unul, mi le-a apăsat (cu îndemânare profesională) în tușieră și apoi în casetele destinate amprentelor de pe document, mi-am exprimat doar surprinderea că sunt supus unei asemenea operații umilitoare de parcă aș fi fost infractor. La care milițianul în civil mi-a replicat că nu numai infractorilor li se iau amprentele digitale, ci și oamenilor cinstiți. Și asta a fost tot.

Incertitudinea de a fi turist român. La vârf de sezon, ca turist român care a cumpărat un „bilet de odihnă” la un hotel dintr-o stațiune balneară, nu aveai nicio garanție că, odată instalat la hotel, îți vei putea petrece acolo întreg sejurul, conform „contractului”. Dacă ONT Carpați avea de cazat un grup de turiști străini, nu avea nicio ezitare să te evacueze din camera ta de hotel pentru a-i instala acolo pe turiștii străini (care plăteau în dolari): valuta forte avea prioritate absolută, bătea orice lege. Pas de te plânge, dacă aveai cui!... Și n-au fost cazuri izolate. Evacuarea devenise o practică a regimului.

(Articol scris în ian. 2016 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)

Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (III)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Decrete pentru liniștea și fericirea noastră

Interdicție pentru mașini: se anunță viscol în următoarele… 3 luni. Vă mai aduceți aminte de interdicțiile de circulație auto pentru mașinile particulare din cauza viscolului? În 1985 Ceaușescu a interzis circulația auto la 3 ianuarie și a menținut interdicția nu mai puțin de trei luni! În anul următor, circulația autoturismelor a fost interzisă între 6 februarie și 22 martie. Începând din 20 februarie au fost interzise și taxiurile și a circulat zvonul că și numărul ambulanțelor în circulație a fost redus drastic. Motivul oficial: viscolul și evitarea blocajelor pe drumuri! Dacă se poate admite, cu îngăduință, că au existat într-adevăr unele dificultăți de circulație în prima săptămână sau în primele două săptămâni de după instituirea interdicției (nu mai pun întrebarea: de ce nu au fost drumurile deszăpezite?), în schimb în ultimele săptămâni din interval nu numai că șoselele din jurul Bucureștiului erau complet — și de mult — uscate, dar chiar și pe câmp se topise de mult ultimul petic de zăpadă. În ’87 interdicția devenise deja obișnuință: de la începutul lui ianuarie până la 28 februarie. În timp ce în provincie interdicția fusese deja instituită, în București s-a ales varianta o zi da, o zi nu, în funcție de paritatea numărului. Asta până ce interdicția a devenit totală și în București.

Motivul oficial a fost cel pe care l-am amintit. Motivul secret, admis de foarte mulți, a fost economisirea carburantului pentru a satisface ambiția lui Ceaușescu de a plăti rapid și integral datoriile externe. Eu sunt însă convins că adevăratul motiv a fost ca cetățenii Patriei să nu uite cine era stăpânul.

Mașinile la coadă la benzinării. Dar de scumpirile repetate ale benzinei vă mai aduceți aminte? De cozile la pompă de câte doi-trei-zece kilometri la care se așezau șoferii ca să „apuce” benzina la prețul vechi vă aduceți aminte? Dar cum avansau șoferii la coadă împingându-și mașina cu mâna câte zece, câte cinsprezece metri ca să nu își irosească ultimii stropi de benzină din rezervor, vă mai aduceți aminte? (Scuze: pun întrebări cu tonul certăreț al celui indignat că atât de mulți, astăzi, și nu doar vârstnici, prezumtivi amnezici — la I.Q. nu fac nicio referire! — regretă vremea lui Ceaușescu.)

Telemea românească. Reuniune CAER la Bușteni, pe tema: aspectele meteorologice ale poluării mediului. Un delegat polonez auzise de telemeaua de oaie românească și dorea s-o guste... Pentru cei care astăzi clamează normalitatea, dacă nu chiar bunăstarea din vremea „epocii de aur” este probabil de neînțeles rușinea resimțită de un român aflat în situația de a-l aduce pe un coleg din străinătate în fața rafturilor goale dintr-un magazin. A fost un adevărat miracol, în situația dată, ca grupului participanților la reuniune, trecând prin piața micii stațiuni montane, să-i iasă în cale o „ardeleancă” vânzând la o tarabă — caz rarisim — exact produsul tradițional românesc pe care dorea să îl deguste delegatul polonez... Și astfel se întâmpla să se spele pe atunci obrazul țării de rușinea vremurilor.

Lege pentru „tovarășe”. De o asemenea lege ați auzit, nostalgici ai național-comunismului: Legea nr. 29 din 28 octombrie 1977 privind normele de adresare în relațiile dintre cetățenii Republicii Socialiste România?

„Art. 1. – Cetățenii Republicii Socialiste România vor folosi în relațiile de muncă și de serviciu, în raporturile cu unitățile economice, social-culturale, cu organele administrației și celelalte organe de stat, cu organizațiile de masă și obștești, forma de adresare «tovarăș» sau «tovarășă». De asemenea se poate folosi și forma de adresare «cetățean» sau «cetățeană».

Art. 2. – Pentru exprimarea raporturilor dintre unitatea socialistă și membrii colectivului de muncă din acea unitate sau pentru a desemna colectivul de muncă dintr-o unitate se vor folosi, indiferent de domeniul, natura activității ori de serviciul sau funcția îndeplinită, noțiunile de «oameni ai muncii» sau «personal muncitor» în loc de «angajați» sau «salariați».”

Îmi aduc aminte de o emisiune de televiziune (pentru acele vremuri nu mai este nevoie să precizez că e vorba de televiziunea publică, întrucât altceva nu exista) în care Sanda Țăranu a rostit la un moment dat (era pe la sfârșitul anilor ’60), toată numai zâmbet, „domnul Cornel Fugaru”! Ehei, ce vremuri! Așa ceva, desigur, nu se putea „torela”! Drept care a ieșit legea de mai sus. Iar câțiva ani mai târziu, la o „Serată muzicală”, invitatul Ioan Grigorescu, luat de val, i s-a adresat realizatorului Iosif Sava, pe un ton de reproș cordial, cu „Domnule Sava”; pentru ca în secunda următoare să-și ia seama corectându-se cu o dublă verbală: „Tovarășe Iosif Sava”! Apropo de Iosif Sava: este omul care a patentat apelativul „stimate”, pur și simplu. Nu tu „tovarășe”, nu tu „domnule”. Ceea ce e totuși de mirare, căci nu se încadrează întrutotul în Legea 29, care admite ca alternativă la „tovarășe”, doar „cetățene”. Atât și nimic mai mult.

Lege pentru interzicerea oricărui împrumut. Legea nr. 3 din 18 aprilie 1989 privind interzicerea creditelor din străinătate.

Marea Adunare Națională a Republicii Socialiste România adoptă prezenta lege.

Art. 1 – Se interzice organelor de stat, unităților de stat, cooperatiste și obștești, precum și unităților bancare, să contracteze credite din străinătate.

Art. 2 – Nerespectarea prevederilor art. 1 atrage răspunderea persoanelor vinovate, în condițiile prevăzute de lege.

Art. 3 – Orice dispoziții contrare prezentei legi se abrogă.

Președintele Marii Adunări Naționale,
Nicolae Giosan

București, 18 aprilie 1989

Scurt și la obiect! Mai este necesar vreun comentariu?

Aprobare pentru mașina de scris. Cei care aveau mașini de scris n-au uitat, desigur. Poate însă nu se mai cunosc amănuntele. Iată un extras din Decretul nr. 98 din 1983:

ART. 15 — Deținerea mașinilor de scris de către persoanele fizice este permisă numai pe baza autorizației eliberate de miliție. Nu pot fi autorizate sa dețină mașini de scris persoanele care, datorită antecedentelor penale sau comportării lor [subl. mea — cine stabilește „comportarea”?], prezintă pericol pentru ordinea publică ori securitatea statului. Cererea pentru obținerea autorizației se depune la organul local al miliției în a cărui rază teritorială domiciliază solicitantul, care, în termen de 60 de zile, pe baza analizei efectuate, comunică soluția petiționarului. În caz de aprobare a cererii, comunicarea servește celui în cauză la cumpărarea mașinii de scris, titularul fiind obligat ca, în cel mult 5 zile de la dobîndire, să se prezinte la organul local al miliției în a cărui rază teritorială domiciliază, pentru eliberarea autorizației. Valabilitatea comunicării este limitată la termenul menționat în cuprinsul acesteia, care poate fi prelungit, pentru motive justificate. Persoana nemulțumită de modul în care i s-a rezolvat cererea poate face plîngere, în termen de 60 de zile de la primirea răspunsului, la miliția județului, respectiv a municipiului București, în a cărei raza teritorială domiciliază.
ART. 16 — Persoanele fizice care dobîndesc mașini de scris prin donație, moștenire sau în orice alt mod sînt obligate sa solicite obținerea autorizației potrivit prevederilor art. 15. Aceeași obligație revine și persoanelor fizice care dobîndesc mașini de scris în străinătate, termenul de 5 zile curgînd de la intrarea în țara.
ART. 17 — În cazul respingerii plîngerii prevăzute la art. 15 alin. 6, precum și în situația retragerii autorizației, persoanele în cauza sînt obligate ca, în termen de 10 zile de la primirea comunicării organului de miliție, să vîndă sau sa doneze mașinile de scris celor care au dreptul de a le deține ori să le depună la magazinele de consignație în vederea vînzării. Mașinile de scris care nu au putut fi vîndute în termen de un an prin magazinele de consignație, precum și cele radiate din evidența organelor de miliție, ca fiind în stare de nefuncționare, vor fi predate, spre valorificare, unităților socialiste de colectare a metalelor, care sînt obligate să le primească. Persoanele fizice vor preda literele, cifrele și semnele ortografice ale mașinilor de scris, prevăzute în alineatul precedent, organelor locale de miliție.

O treabă migăloasă, asta cu predarea „literelor, cifrelor și a semnelor ortografice”, nu credeți?

Dar vă mai amintiți cum arăta un „test”, pe care posesorul mașinii era obligat să-l dea la miliție, în fiecare an, pentru înregistrarea caracterelor? Pe lângă șirul literelor, mici și mari, și al semnelor diacritice, trebuia reprodus întocmai un anume text. Vi-l mai amintiți?

„Ințeleptul învîrtește de șapte ori limba în gură, înainte de a vorbi. Ce înveți la tinerețe, aceea știi la bătrînețe. A pus bețe-n roate. CUM ITI VEI ASTERNE, ASA VEI DORMI. PARCA TOT II PLOUA SI-I NINGE. VINTUL ATATA FOCUL SI VORBA VRAJBA. CINE DA DIN MIINI NU SE INEACA.

GLUMELE NEVINOVATE SINT CA SAREA IN BUCATE. BATE FIERUL CIT E CALD. LENEA E CUCOANA MARE CARE N-ARE DEMINCARE. SINT GATA. Mîța blîndă zgîrie rău. Kola e un arbore tropical. Warantul este un act comercial. Vorbește excelent românește, 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 1o, 2o, 3o.

Traducerea - vă reamintim - trebuie să fie literară, nu literală. Cum adică?... Oare nu pot eu înțelege: visez ori sînt treaz? Strig: Bubico! Bubico! unde e băiatul? ... Alerg ... Ce să vezi? Las' să spun eu (către avocat): I-am spus: "Lae, nu face de tine!" Este +25o . 4% = 40%. Ce prevede: 14? Semnele £, $ și & sînt folosite în scrisorile comerciale externe. Besançon. Orléans, Saint L5, Compiègne, Düsseldorf, Köln, Kośice. Adresa purta nr. 78/1966.”

Aș avea o singură curiozitate: cel/cea care a conceput o asemenea frumusețe de text era oare membru/membră al/a Uniunii Scriitorilor? O mai fi oare și astăzi?

Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (II)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Dar la ce nu se pricepea?!

Uciderea vițeilorSe întâmpla nu, așa cum s-ar putea crede, în anii ’50, pe vremea cotelor obligatorii și a colectivizării forțate, ci în anii ’80. O rudă îndepărtată, învățător dintr-o familie de țărani din Muscel, mi-a povestit cum acolo, în satul lui, oamenii erau nevoiți să ucidă vițeii abia născuți. În caz contrar, conform legii, ar fi fost obligați să aducă, pe cont propriu, vita adultă la o anumită greutate și să o livreze statului la un preț derizoriu, care nu acoperea cheltuielile de creștere. Ca urmare, asta era soluția pe care o găsiseră: vițelului abia născut îi trăgeau o pungă de plastic pe cap, asfixiindu-l. După care chemau veterinarul pentru constatare (era obligatoriu) pretinzând că animalul s-a născut mort. „Mă doare sufletul să fac asta, spunea învățătorul, dar n-avem de ales.”

Se îmbrăcau pentru culcare. Altă rudă, altă poveste. „Economia de gaze” din anii ’80 ajunsese să aibă efecte greu de imaginat astăzi. Deși apăruseră deja bancuri cu „dispariția agentului termic”, totuși în blocuri caloriferele încă se mai „dezmorțeau” din când în când. Blocul unde locuiam, în cartierul Colentina, a fost chiar „privilegiat”: îmi amintesc că temperatura în casă, în iarna acelui an (trebuie să fi fost în ’85 sau ’86), n-a scăzut sub 14 grade Celsius! Alte blocuri au fost mai oropsite, cu temperaturi coborând până pe la 10 grade. (Vorba lui Ceaușescu puțin timp înainte de Decembrie ’89: Am mai pus pe noi câte o haină, și uite că am rezistat!) Ruda de care vorbeam însă, ocupând un apartament dintr-un mic bloc din perioada interbelică și încălzindu-se de la sobe de teracotă, s-a aflat la un moment dat într-o situație de-a dreptul disperată. Erau intervale când gazul metan înceta să mai fie livrat sau se livra la o presiune atât de scăzută încât abia dacă se putea aprinde cu o flăcăruie nu mai mare decât a unei lumânări. Seara, ruda mea împreună cu cei din familie, după spusele acesteia, „se îmbrăcau pentru culcare”: își puneau pe ei pulovere, paltoane, șaluri, căciuli, și se băgau în pat. Ajunsese să fie atât de frig încât la un moment dat nici chiar așa n-au mai putut rămâne în casă. Și-au făcut deci bagajele și au abandonat locuința, mutându-se pe durata iernii la alte rude care aveau „norocul” să locuiască la bloc. În absența lor, conductele de apă din interior au înghețat, au plesnit, iar mai apoi, la dezghețare, tot apartamentul a fost inundat. Când s-au întors, la desprimăvărare, pardoseala era toată numai dealuri și văi de parchet umflat de apă.

Pastila diabolică. Pentru a-i împiedica pe locatari să se lăfăiască cu apă caldă pentru baie la temperatură normală, ceaușismul a inventat „pastila diabolică”. Echipe speciale umblau din locuință în locuință, vizând acele locuințele „individuale” care își încălzeau apa caldă pentru baie cu ajutorul cazanelor de aramă. Intervenția lor consta în a practica un orificiu în cazan, unde montau o rondea de plastic. Când apa atingea o anumită temperatură, rondeaua se topea. Cazanul, evident, era scos din uz. Intervenția echipelor speciale nu putea fi refuzată.

Totul despre cultură. Ceaușescu știa cum trebuie făcute canalele de irigații, știa cum trebuie construite blocurile (și cum trebuie dărâmate satele), știa cum trebuie construite barajele, cum se cresc vitele și cum se tăbăcesc pieile (ca să nu mai vorbim de cizmărie!), cum se fac planurile de urbanism, cum se construiesc șoselele, cât de adânc se ară, cum trebuie hrăniți purceii de lapte și cum trebuie hrăniți („rațional”) oamenii, la ce temperatură trebuie încălzită apa și ce presiune trebuie să aibă aburul (dar și gazul metan), știa cum se tipăresc cărțile, dar și cum se scriu. Știa totul despre cultura cerealelor și a legumelor dar și despre cultura umană. Știa cum trebuie pictat, cum trebuie să fie eroii în teatru și în film, știa tot. Și dacă încă nu v-am convins cât era Ceaușescu de priceput în toate, vă las să „savurați” secvența de mai jos.

(Articol scris în 2015 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat.)

Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (I)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Cel mai iubit fiu al poporului: protecție maximă

La început a fost altfel. Pe la sfârșitul anilor ’60 l-am văzut întâmplător pe Nicolae Ceaușescu nevoit să oprească la o barieră, în Câmpina. Se afla într-o mașină oficială, un mercedes negru, fără antemergătoare, fără ambulanță, fără convoi: ce vremuri! Tocmai se lăsa bariera pe Strada Principală — astăzi, bulevardul Carol I —, la intersecția cu calea ferată Câmpina–Telega. Doi securiști au țâșnit din mașina prezidențială când bariera încă nu ajunsese la orizontală, și s-au repezit cu strigăte la cantonier. Cantonierul era o femeie destul de în vârstă, din câte îmi amintesc, probabil în pragul pensionării. Spre cinstea ei, femeia nu s-a lăsat impresionată de strigătele securiștilor și a învârtit manivela până la capăt. Primise semnalul sonor —clopotul de la canton — și își făcea datoria să coboare neîntârziat bariera, fără să admită vreo excepție. I-am văzut pe cei doi securiști întorcându-se cuminți în mercedesul negru, unde Ceaușescu aștepta la fel de cuminte, cu un zâmbet ușor amuzat, ușor jenat. Mașina oficială a rămas la bariera până când a trecut „trenulețul de Telega”.

Trenul prezidențial. Zece ani mai târziu, pe la sfârșitul anilor ’70, plecam împreună cu fiica mea într-o excursie de sfârșit de săptămână, la munte, cu trenul. Încărcaserăm cele necesare într-un rucsac, inclusiv o pătură, s-o așternem la iarbă verde. Ne urcaserăm în tren în Gara de Nord și, gata, ne și vedeam coborând la Bușteni peste vreo două ore. Trenul a oprit însă în gara Ploiești-Vest, și nici că s-a mai clintit de-acolo. Ce se întâmpla? Trenul prezidențial urma să treacă venind de la Sinaia, spre București. Paranoia dictatorului evoluase considerabil între timp. Nu numai șoselele, dar nici calea ferată nu mai erau pentru Nicolae Ceaușescu îndeajuns de sigure. Trenul prezidențial, pe întregul său traseu, trebuia să nu se intersecteze cu niciun tren obișnuit. Staționarea trenului nostru în gara Ploiești-Vest se anunța de durată: ore — poate două, poate trei! Ca de obicei, nimeni nu ne putea da nicio asigurare. Milițieni se agitau pe peronul golit de pasageri, strigând la călătorii din tren să închidă ferestrele. Chiar și trecând în mare viteză prin dreptul trenului staționat nu chiar pe linia alăturată ci la vreo două sau trei linii distanță, riscul pentru „cel mai iubit fiu al poporului” era prea mare dacă vreuna din ferestre rămânea deschisă. Am decis să renunțăm la călătoria cu trenul. Poate mai exista o șansă cu autobuzul. Așa că de la gara Ploiești-Vest am luat un autobuz până la gara Ploiești-Sud, în vecinătatea căreia se afla și autogara. Se făcuse însă prea târziu pentru excursie, așa că autobuzul l-am luat numai până la Câmpina, unde locuiau părinții mei. Acolo s-a încheiat excursia noastră.

Stăpânul șoselelor. Pe vremea aceea România făcea parte din CAER: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o organizație economică a statelor socialiste, care funcționa pe ramuri. Institutul unde lucram era și el parte în CAER, pe specialitatea protecția mediului. Se organizau reuniuni în diverse capitale, alternativ, cel puțin o dată pe an, se redactau niște protocoale și întreaga activitate se rezuma, practic, la acele hârțoage. Plus distracția: la sfârșitul fiecărei reuniuni, participanților li se organizau mese festive sau excursii. Sau ambele. Și, bineînțeles, fiecare gazdă se străduia să se laude cu minunățiile din țara sa. La sfârșitul unei asemenea întrevederi, ținută la București, s-a organizat o excursie pe un circuit spectaculos: București–Brașov (cu masă festivă la restaurantul hotelului Aro)–Rucăr–Câmpulung–Pitești–București. Numai că undeva pe traseu, probabil în zona Rucărului, autobuzul cu care călătoream (cred că era un Irannational, licență Mercedes, rod al colaborării „reciproc avantajoase” cu Iranul șahului Mohammad Reza Pahlavi) a fost obligat de miliție să tragă pe dreapta. Și acolo a rămas. Motivul „oficial”: exista pericolul să se rostogolească stânci de pe versanți! Motivul real: to’arășu’ fusese undeva în împrejurime, la o partidă de vânătoare, și urma să se întoarcă acasă la București. Când anume? Când îi era voia. Nimeni nu știa exact, dar ideea era că, în orice clipă ar fi dorit-o, trebuia să aibă cale liberă în secunda următoare. La fel ca și în excursia mea ratată, așteptarea se putea prelungi ore întregi. Partea proastă era că delegatul RDG-ului trebuia să ajungă la Gara de Nord în aceeași seară și să ia trenul pentru a ajunge la o altă reuniune, la Sofia, parcă. Drept care neamțul părăsise hotelul și călătorise cu toate bagajele la el. La oprirea autobuzului și în minutele următoare, în echipa românească s-a șușotit asiduu și cu îngrijorare, șeful delegației române s-a sfătuit cu șoferul, șoferul s-a sfătuit cu noi ceilalți, noi ceilalți cu șeful, dar nimeni n-a îndrăznit să le spună delegaților străini adevăratul motiv pentru care înțepeniserăm cu autobuzul la o margine de șosea, unde exista pericolul rostogolirii de stânci de pe versanți dar nu se vedea niciun versant prin preajmă. Vezi bine că ne simțeam cu toții datori să apărăm reputația țării!... Sar peste detalii: neamțul din RDG a prins trenul în ultimul minut. Dar ce cursă a fost! Ce raliu cu sufletul la gură pe unica autostradă de 100 de kilometri a țării și în continuare pe străzile cufundate în beznă ale Capitalei!... „Cel mai iubit fiu al poporului” trebuie că s-a întors relaxat după partida de vânătoare, fără să fi aflat vreodată câte îngrijorări, câte emoții, stârnise într-un mic grup de români care, într-o împrejurare umilitoare ezitaseră să le mărturisească colegilor străini că fiecare detaliu din viața lor depindea de capriciile dictatorului.

Ani la rând traseul lui Ceaușescu de acasă, de la vila sa de pe malul lacului Floreasca, până la „locul de muncă” de la CC, se golea ca-n palmă de două ori pe zi, o dată la dus și o dată la întors. O armată de milițieni împiedicau orice mașină să treacă și orice trecător să coboare de pe bordură pe carosabil. Și asta nu doar câteva minute. Calea Dorobanților, Piața Romană, Bulevardul General Magheru rămâneau goale zeci de minute, dinainte ca dictatorul să iasă pe poarta vilei sale și până ce ușa cea grea de la CC se închidea în urma sa. Convoiul prezidențial, încheiat de nelipsita ambulanță, avea cale liberă să treacă într-o tăcere mormântală. Pe „cel mai iubit fiu al poporului” nu-l aplauda nimeni din proprie inițiativă.

După asasinarea lui Anwar Sadat de către soldați din garda sa personală, în octombrie 1981, Ceaușescu a dispus ca milițienii care îi asigurau paza de-a lungul traseelor să nu mai primească muniție.

Dar Ceaușescu se temea nu numai să nu fie asasinat. Se temea și de poluare. De aceea a ordonat la un moment dat ca autobuzul 182, care trecea pe bulevardul care astăzi se cheamă Mircea Eliade, oarecum aproape de vila sa de pe malul lacului Floreasca, să fie deviat, din motive de poluare, de la traseul său firesc și direct. Drept urmare, autobuzului i s-a stabilit pe la începutul anilor ’80 un nou traseu prin cartierul Floreasca, pe străzi înguste, și să reintre pe traseul vechi mult dincolo de reședința sa. Traseul a rămas astfel deviat ani de zile, până în 1990.

(Articol scris în 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat.)