Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (V)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Megalomania de mucava. Rezistența prin legumi-cultură

Pe măsură ce trece timpul, în loc să mă împac și să uit, privesc în urmă cu tot mai multă ură acel regim care s-a numit comunist. Unii spun: a avut și părți frumoase comunismul. Iar eu răspund: nu, comunismul n-a avut nicio parte frumoasă. Viața a avut și părți frumoase — doar în măsura în care a reușit să se sustragă regimului.

Pseudo-proprietatea comunistă: Loturile „personale”. Ar putea să pară, la o privire superficială, o inițiativă lăudabilă: să încurajezi cultivarea de către toți cetățenii, gratuit, a peticelor de pământ aflate în proprietatea statului, până atunci lăsate nevalorificate: pe străzi, în fața caselor, pe locuri virane (o mulțime, slavă Domnului!), în incinta unor instituții; unde, în treacăt fie zis, angajații — scuze, oamenii muncii! — munceau cu mult mai multă tragere de inimă la loturile lor „personale” decât pentru slujba lor, cea pentru care primeau leafă — scuze, retribuție!

O cunoștință mi-a spus o dată: Nu-i rău că s-au gândit la asta. Și naziștii au încurajat o asemenea practică, valorificând astfel fiecare petic de pământ, spre folosul tuturor... Surprins de o asemenea asociere, nazism–comunism, nu i-am dat cunoștinței mele nicio replică. Abia mai târziu, amintindu-mi, mi-am dat seama cât de „compatibile” au fost cele două regimuri. Și cum se aliniau — cumva de la sine — practicile.

Un regim atât de opresiv cum a fost comunismul lui Ceaușescu mi se pare — și mi s-a părut și atunci — de-a dreptul neverosimil să fi fost tocmai el acela care să promoveze ideea de valorificare a pământului și să le ofere cetățenilor șansa de a-și petrece cu folos timpul liber. Realitatea e că acțiunea a fost într-adevăr inspirată. Oamenii și-au văzut satisfăcut simțul proprietății. Fără a deveni proprietari! Apoi, s-au ales cu ceva produse, care, se știe, lipseau de pe piață în cea mai mare parte.

Totul n-a fost însă decât o diversiune. Dar inspirată, cum spuneam. Regimul a găsit un mijloc de a le abate oamenilor atenția de la marile și numeroasele frustrări pe care el însuși le crease.

Apoi: unii „proprietari” au luat-o în serios. Au ridicat împrejmuiri în jurul loturilor din apropierea casei, pe care singuri și le-au atribuit! Cu aspect de provizorat, e drept — dar ce conta! Alții au mers până acolo că au pus și porți la împrejmuirile lor! Pe care, părăsind lotul, și-au făcut obiceiul să le încuie cu lacăt! Ba chiar au plantat pomi și arbuști de jur împrejur, astfel că, până la căderea regimului, apucaseră să creeze un fel de (pseudo)intimitate incipientă... Da, mulți au fost fericiți! Dincolo de micro-legumicultura lor, nu îi interesa mare lucru. Așa că dacă regimul comunist a avut totuși și părți bune, poate că loturile „personale” pentru legumicultură la scară casnică au fost acelea.

Statuile de carton ale lui Ceaușescu. Se spunea că nu are „vedere în spațiu”. Nu își putea imagina cum vor arăta în realitate sculpturile închinate luptei proletariatului și realizărilor regimului, pe care la un moment dat — pe la mijlocul anilor ’80 — începuse să și le dorească dictatorul român. Probabil ca să lase în urma sa mai mult decât... o societate socialistă multilateral-dezvoltată. Cu machetele era obișnuit: doar de atâtea ori vizitase săli în care îi erau prezentate mulaje cu noile blocuri ce n-au întârziat imediat după aceea să se „materializeze” pe locul cartierelor demolate, îndeosebi în așa-zisul „centru civic”, la piciorul megalomanei „Case a Poporului”. Cu lucrările plastice însă nu se prea descurca. Așa se spunea în epocă. De aceea viitoarele opere îi erau prezentate la scara 1:1, construite din „carton”: placaj, pânză, armături. Așa se face că la un moment dat s-a ivit „peste noapte” în fața magazinului Bucur–Obor, la intersecția dintre șoseaua Ștefan cel Mare și calea Moșilor, o monstruozitate care se lua la întrecere în înălțime cu blocurile de zece etaje din jur: un proletar cu un braț ridicat în chip victorios, sau cam așa ceva... Îmi pare rău că nu mi-a trecut prin minte s-o fotografiez. Și totodată sunt uimit că hidoasa butaforie nu s-a păstrat în memoria colectivă. Nimeni n-a mai amintit de ea, nicăieri nu i-am întâlnit poza, deși s-ar putea să o fi prins Revoluția în acel loc... Atât de mult conta „poporul suveran”, încât cel care trebuia să „vadă” lucrarea și, „expert” în arte plastice, să o placă și să o autorizeze era Ceaușescu. El și nimeni altcineva...

Pe de altă parte, recunosc, poate că e mai bine că toate aceste monstruozități s-au șters din memorie. Chiar dacă e adevărat că „cine uită nu merită”, istoria românilor atinsese în urmă cu câteva decenii o cotă atât de ridicată a absurdului încât nu cred că mai există pericolul de a o repeta vreodată.

Barem pe protecție antiseismică „confort” II. Construcțiile destinate oamenilor de rând și activităților de rând erau proiectate să reziste la cutremure până la gradul 7 pe scara Richter. Așa erau baremurile. Asta, până la cutremurul de la 4 martie 1977. Doar cele speciale și pentru persoane... speciale erau asigurate până la cutremure mai puternice. De exemplu, Casa „Poporului” a fost proiectată să reziste până la cutremure de gradul 8. La fel și blocurile de pe bulevardul „Victoria Socialismului”, unde urma să se mute — și probabil că s-a și mutat — protipendada comunistă...

Diferența între cele două standarde este colosală. Căci un cutremur de gradul 8 este de zece ori mai puternic decât unul de gradul 7! Evident, la fel de importantă este și diferența de cheltuieli pentru construcțiile corespunzătoare celor două baremuri.

În decembrie 2006, într-o ședință a Camerelor reunite ale Parlamentului, Băsescu a condamnat comunismul ca fiind un regim ilegitim și criminal. Ar fi trebuit, poate, să mai adauge în raportul său că regimul fost criminal și pentru că i-a împărțit pe cetățeni în două categorii. Și din acest punct de vedere. O categorie, largă, de oameni a căror viață prețuia mult mai puțin decât a celor din cealaltă categorie, restrânsă, a privilegiaților regimului.

Bancnotele de cârpă. Pe la sfârșitul anilor ’80 regimul nu mai avea resurse nici pentru a înlocui pe piață bancnotele uzate. Circulau bancnotele vechi de mulți ani, care se ferfenițiseră în așa hal, încât acceptarea lor la magazine (care, evident, erau tot ale statului!) devenise o permanentă sursă de iritare. La casă refuzau să ți le primească fie pentru că lipseau bucăți din bancnotă, fie că lipiturile cu bandă adezivă erau prea vizibile, fie că, cel mai rău, nu se mai distingea seria. Făcute dintr-o hârtie de calitate îndoielnică, bancnotele ajunseseră să arate ca niște zdrențe.

Chiar în vara anului 1989 am făcut, la fel ca și în alți ani, un circuit turistic de o săptămână cu unica firmă de turism de pe vremea aceea, „O.N.T. Carpați”. În mod invariabil, circuitul includea celebrele — încă de pe atunci — mânăstiri din nordul Moldovei. La una din mânăstiri, nu-mi amintesc la care, i-am dat călugăriței care făcea oficiul de casieriță la poarta mânăstirii, una din acele bancnote ferfenițite. I-am pus bancnota în mână — probabil una de cinci lei — și am dat să intru. „Angelica măicuță” a avut însă o reacție furibundă: mi-a pus în piept o mână fermă de body-guard, împiedicându-mă să intru.

Am avut parte, în același circuit, legat de acele mizerabile bancnote, de un cu totul alt comportament la un magazin din centrul orașului Oradea. Pe ușă, la intrarea în magazin, se putea vedea un bilețel: vă invităm să predați la casă bancnotele uzate pentru a fi schimbate la bancă!... Cu ce le schimbau, nu știu. Dar — așa, ca digresiune — uneori mă întreb dacă nu cumva linia de demarcație lui Huntington nu desparte într-adevăr două lumi diferite!