Spiridușii iernii

Peste noapte, ninsoarea încremenită pe evantaiele rugilor
nu departe de stradă,
nu departe de curțile dosnice
Surpriză. Rugii știau —
eu, doar eram nepregătit
În miezul rugilor ninși,
în noaptea surprizelor
Ascunși, spiridușii verii
s-au prefăcut în spiriduși ai iernii

Prima zi de iarnă.
Aș putea să le văd scufiile
cu clopoței de-argint
Dar pentru asta
ar trebui să dau la o parte
ramurile
cu puf de zăpadă

Mă mulțumesc, atunci,
doar cu clinchetul
clopoțeilor
Și, pe aleea-nzăpezită,
mă-ndrept către stradă
   Către vârsta a doua.
   Și-apoi a treia
   Și-apoi...

Pisici sălbăticite

(29 martie 2020)

Spaimele vor fi fost de mult uitate
Umbre vor hălădui fără țintă
după lăsata ultimului sec
peste rigole înierbate
în hârjoană cu rafale leneșe de vânt

Pisici sălbăticite vor sări garduri
dinspre curțile goale în străzile goale
Vom face cu ochiul către viitor
va fi un clipit lewiscarrollian, fără ochi
Doar clipitul.

Pe hudiţă. Doliu

(10 iulie 2019)

A fost doliu pe hudiţă
Treceam pe-acolo. Nu l-am cunoscut.
Să fi fost bătrân? Să fi fost tânăr?
S-au strâns câţiva. Nu-i ştiu. Nu i-am cunoscut.

Acum nu mai e doliu pe hudiţă.
A rămas să ardă o luminiţă deasupra uşii.
Nu ştiu câte zile. Dar arde.

Nu intră nimeni, nu mai iese nimeni.
Luminiţa arde deasupra uşii. Ziua. Noaptea.
Încă o zi. Nu ştiu cine numără zilele.
Le numără cineva?

Perdele sunt trase.
A rămas pe pervaz un coşuleţ de rafie.
Nu se-atinge nimeni de el. Câteva ghinde.
Câteva frunze galbele în el.
Nu le vede nimeni. Cine le-a strâns oare?
Şi de ce?

Luminiţa arde deasupra uşii.
Timpul trece. Pentru cine trece?

E ora elegantă

(5 decembrie 2018)

E ora când culorile toamnei se topesc
   în splendoarea luminilor de neon
   ale bulevardelor reci
Când emailul multicolorelor limuzine
ridică vârtejuri de frunze veştede
   abandonate în rigolă
   peste luciul asfaltului vineţiu
în care se răsfrâng şiragurile mişcătoare
   ale luminilor roşii
E ora când asfinţitul, lucind sângeriu,
păleşte resemnat deasupra vitrinelor
   luminate à giorno
unde stau încordate coliere de perle
   cu luciri circeene
E ora când tihna poleită se insinuează
   peste oraşul ispitit de lux
   şi de adieri psihedelice
când nimeni nu contrariază pe nimeni
Când ambulanţele gonesc pentru alţii
   discret, pe culoare umbrite
E ora elegantă când tinerii corporatişti
   nu mai găsesc de făcut
   chiar nimic.

De grija florilor

De trupul tău cald
mă lipesc, iubito. Nu te trezi.
Mâine
florile se vor îngriji singure de viaţa lor
Îţi promit că n-o să afle nimeni
că suntem tot tineri.

Ferestrele gândurilor

C-un somnifer
Se-nchid gândurile rând pe rând
Ca nişte ferestre oblonite.
Adorm.
Să vedem ce se-alege mâine din efervescenţa
   gândurilor nocturne
Probabil că mai nimic.

Astăzi învăţăm linii

Astăzi să-i învăţăm pe copii liniile...
Linia dreaptă — ia uite! — nu se-opreşte
niciunde
iese pe fereastră, e foarte simplu,
trece departe de oraşe ca o autostradă
cu gândul ţinteşte orizontul
cu gândul se desprinde de Planetă
cu viteza luminii — uşor, copăcel! —
din lumina Lumii iese, pe lângă
argintul Lunii săgetează
şi se-afundă de-a dreptul
în bezna Cosmosului îngheţat
Poftim?... Mai departe?... Mai departe
hm! nu prea ştiu...

Nicio linie nu se opreşte nicăieri
vă vine să credeţi?
nici chiar linia şerpuită — o vedeţi?
şovăitoare coadă de zmeu evitând
cu umană prudenţă fierbinţeala Aştrilor —
unul în stânga, altul în dreapta
alţii peste tot...
Dar ce-ar zice ei de Cerc?
Noli tangere circulos meos!
apropo, să le spunem un secret:
în caz de pericol oricine poate cere
protecţia Cercului pe nisipul umed
al plajei
c-o piruetă de giruetă — că tot veni vorba —
trasăm cercul, i.e. ne-ncercuim
după care privim în jur:
nimeni dincolo de cerc să ne poată
face vreun rău —
vă vine să credeţi?...
Dar ce-ar zice ei de-o hiperbolă?
hiperboree se-apropie de axele lumii
tinde, se-ntinde, vibrează de-ncordare
exagerează...
asta e! n-are serenitatea liniei drepte

Să-i cruţăm, dar, de dezamăgiri:
multe au fost, multe-au rămas
pe data viitoare, nu?
Dar pe una n-o putem trece cu vederea —
săltăreaţa cicloidă, şontâc–rotund
şi precum veveriţa-ntr-un tambur
bezmetic alergând în chip de
Epi—
cicloidă.

19 august, astă-vară

S-a spart un petic în nori —
s-a înmuiat aripa îngerului
a căzut, plutind legănat, un fulg...
doi...
...trei
Pentru câteva clipe de toamnă
a ieşit la vedere Soarele obosit

Era cuvântul care îmi lipsea:
înger şi...
fulg... şi Soare

În rest...
o rază palidă a tremurat
pe data ziarului de astă-vară
19 august...
Şi 19 august, oricât de-ngălbenit,
nu mi-a mai spus nimic.