Tinerețea tatei

„Ia uite la tata ce mai aleargă!” am râs eu privind în urma lui. Ninsese abundent toată noaptea, și dimineață troiene mari acopereau întreaga curte. Mama și cu mine stăteam la ferestruică, privindu-l cum pleacă la serviciu, și cum aleargă primii pași pe aleea încă necurățată, ca să iasă mai repede la zăpada mai mică din mijlocul curții. „E tânăr”, a zis mama. Aveam vreo doisprezece ani, cred, iar tata mai avea câțiva ani până să iasă la pensie. „Ei, tânăr!” am persiflat-o eu, grosolan. „De ce nu”, a spus mama.

E ciudat că n-am uitat mica întâmplare după atâția ani. Sau nu e? Spuneam ce gândesc? Dar de ce gândeam așa? Nu ne învață nimeni să evităm să fim grosolani prin simpla abținere de la comentarii răutăcioase complet gratuite..

Post scriptum. Studenți la Fizică, pe la sfârșitul anilor ’50, am intrat, un coleg și cu mine, într-un mic anticariat din apropiere de Piața Sfântul Gheorghe. Doritori de cărți vechi (evit cuvântul însetați ca fiind bombastic). Am tot scos cărți de prin rafturi, le-am tot răsfoit, le-am pus la loc, nici nu cred că aveam bani de cumpărat. La sfârșit, când tocmai dădeam să ieșim pe ușă, anticarul a ne-a aruncat peste umăr c-un rânjet sarcastic: „Mulțumesc că mi-ați scuturat praful!” Avea o figură de intelectual „subțire”, dar se vede treaba că se contaminase repede de grobianismul regimului... Alții nu știu de la ce se contaminează — din anturaj, din familie, sau pur și simplu se nasc cu grobianismul în sânge.

Simfonia a III-a „La un cutremur”, de Anatol Vieru

Am căpătat obiceiul să ascultăm în fiecare seară, de la ora 23.30, treizeci de minute de muzică simfonică românească contemporană, pe care ni le oferă Radio România Muzical. Sâmbătă seară am ascultat Simfonia a III-a „La un cutremur”, de Anatol Vieru... Ce pot să spun? Impresionant. Ceea ce am observat în primul rând este că au fost foarte multe replici ale cutremurului. Ceea ce cu siguranță corespunde caracterului gradual al realității (și care face totodată ca o simfonie serioasă să nu dureze mai puțin de treizeci de minute). Apoi: autorul a sondat cu succes nu doar fragmentarea dizarmonică a lumii exterioare, așa cum știm cu toții, dar — ceea ce nu s-a văzut ci este rodul imaginației inspirate a compozitorului — și profunzimea la fel de dizarmonică a adâncurilor pământului. Câteva accente vesele, în cel mai rău caz relaxate, spre sfârșit, au marcat intrarea în scenă a câinilor salvatori. Scormonirea este intercalată cu accente tragice căci au fost, desigur, și persoane găsite, pentru care nu s-a mai putut face nimic. Tot pe la sfârșit am sesizat și sunetul ambulanțelor, sosite un pic cam târziu după părerea mea. Nu poți să spui că totul e bine când se termină cu bine. Nu, nu s-a terminat cu bine. Cutremurul și simfonia aferentă ne-au zdruncinat pe toți. Apreciez în mod deosebit că simfonia apucă să se termine înainte de sosirea secretarului general al partidului la fața locului.