Tinerețea tatei

„Ia uite la tata ce mai aleargă!” am râs eu privind în urma lui. Ninsese abundent toată noaptea, și dimineață troiene mari acopereau întreaga curte. Mama și cu mine stăteam la ferestruică, privindu-l cum pleacă la serviciu, și cum aleargă primii pași pe aleea încă necurățată, ca să iasă mai repede la zăpada mai mică din mijlocul curții. „E tânăr”, a zis mama. Aveam vreo doisprezece ani, cred, iar tata mai avea câțiva ani până să iasă la pensie. „Ei, tânăr!” am persiflat-o eu, grosolan. „De ce nu”, a spus mama.

E ciudat că n-am uitat mica întâmplare după atâția ani. Sau nu e? Spuneam ce gândesc? Dar de ce gândeam așa? Nu ne învață nimeni să evităm să fim grosolani prin simpla abținere de la comentarii răutăcioase complet gratuite..

Post scriptum. Studenți la Fizică, pe la sfârșitul anilor ’50, am intrat, un coleg și cu mine, într-un mic anticariat din apropiere de Piața Sfântul Gheorghe. Doritori de cărți vechi (evit cuvântul însetați ca fiind bombastic). Am tot scos cărți de prin rafturi, le-am tot răsfoit, le-am pus la loc, nici nu cred că aveam bani de cumpărat. La sfârșit, când tocmai dădeam să ieșim pe ușă, anticarul a ne-a aruncat peste umăr c-un rânjet sarcastic: „Mulțumesc că mi-ați scuturat praful!” Avea o figură de intelectual „subțire”, dar se vede treaba că se contaminase repede de grobianismul regimului... Alții nu știu de la ce se contaminează — din anturaj, din familie, sau pur și simplu se nasc cu grobianismul în sânge.