„Scopul” emoțiilor

Deși un scop ultim al lumii și al vieții nu există (sau, poate, nu este cunoscut încă), totuși natura nu creează nimic fără un scop, gratis, scopul primordial fiind acela de a perpetua viața. Natura nu este redundantă, nu creează nimic de prisos; uneori poate să pară că nu creează nici strictul necesar — dar asta-i altă discuție. Dimpotrivă, este cât se poate de „econoamă”, de „zgârcită” în chivernisirea resurselor. (Doar omul a devenit risipitor; dar omul deja se situează c-un picior în afara naturii).

De aceea, nici emoțiile și senzațiile nu puteau să fie „inutile”, nu puteau să fie un simplu capriciu. Simțim plăcere doar de dragul plăcerii? Bucurie, doar de dragul bucuriei? Frică, doar ca să ne torturăm? Zicala „durerea este prietenul nostru” a apărut probabil cu mult înainte ca științele cognitive și neuroștiințele să înceapă să „sape” în domeniu. Durerea e prietenul nostru pentru că ne atrage atenția că este cazul să acționăm. Dar alte emoții?

Proverbe anticipative
Înțelepciunea populară (românească) a recunoscut — involuntar — utilitatea emoțiilor atunci când a creat proverbe precum „Fuga-i rușinoasă da-i sănătoasă!”, sau „Capul plecat sabia nu-l taie!”. (Hm!)

Aici deschid o paranteză, fiindcă nu puteam să mă împac prea ușor cu gândul că (doar) românii pot avea niște zicale atât de rușinoase. Drept care am apelat la Inteligența Artificială. Răspunsul IA a fost următorul: da, există echivalente și în alte culturi pentru „Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă”. În engleză: „He who fights and runs away lives to fight another day.” (Cine fuge azi, poate lupta mâine.) În spaniolă: „El que huye, vive para luchar otro día.” (Cine fuge trăiește pentru a lupta altă zi.) În japoneză: „Nigeru ga kachi.” (A fugi este o victorie.) În franceză: „Qui fuit peut revenir.” (Cel care fuge poate să revină.)
Există echivalente și pentru „Capul plecat sabia nu-l taie”. În engleză: „Better bend than break.” (Mai bine te îndoi decât să te rupi.) În rusă: „Голова, склонённая к земле, меча не боится.” (Capul plecat nu se teme de sabie.) [Ca să vezi, de unde au împrumutat românii!] În chineză [verifice cine poate!]: „识时务者为俊杰” (Shí shí wù zhě wéi jùn jié) (Cel care se adaptează la vremuri este înțelept.) În arabă: „...” (Îndoaie-te în fața furtunii, și va trece.) Închei paranteza: putem să fim liniștiți!

Așadar, „utilitatea” sentimentului de frică (și, eventual, de umilință) a fost încă din vechime valorizată în „sfaturi utile”.

Ce spun profesioniștii
Din Inteligența emoțională, de Daniel Goleman (ed. Curtea Veche, 2001, trad. Irina-Margareta Nistor), aflăm că „scopul” sentimentelor/emoțiilor este studiat de multă vreme în psihologie. Acesta a ajutat specia noastră să evolueze de-a lungul ultimelor 50.000 de generații. Emoțiile provoacă reacții fiziologice. De exemplu, la frică, sângele se duce cu precădere în mușchii mari ai corpului, dându-ne senzația că „ne-a stat inima în loc”, și ne ajută s-o luăm la fugă. Până și banala ridicare din sprâncene, provocată de surprindere, cică are o finalitate: aceea de a ne mări câmpul vizual! Ca să vezi!... Mă rog, toate nu sunt decât speculații; dar în același timp ne arată că „finalitatea” sentimentelor/emoțiilor a fost/este deja de multă vreme luată în considerare.

„Principala funcție a tristeții este ajutorul dat pentru adaptare în cazul unei pierderi importante, cum ar fi moartea cuiva apropiat sau o mare dezamăgire. Tristețea aduce o scădere a energiei și a entuziasmului față de activitățile vieții, în special față de divertisment sau față de plăceri, iar adâncimea ei și intrarea în depresie duce la o scădere a metabolismului. Această retragere introspectivă creează ocazia de a jeli o pierdere sau o speranță goală și de a conștientiza consecințele acestora pentru viața cuiva, iar pe măsură ce energia revine, se conturează noi începuturi. Această pierdere de energie se poate să-i fi ținut pe oamenii triști — și vulnerabili — în apropierea casei, unde erau mai în siguranță.” (Op. cit., p. 22)

O spune și Antonio Damasio (Simțire și cunoaștere, ed. Humanitas, 2024, p. 75) definind emoția: „grupul de acțiuni interne subsecvente și involuntare (de exemplu, contracții ale mușchiului neted, modificări ale ritmului cardiac, respirației, secrețiilor hormonale, expresiilor faciale și poziției corpului) și care sunt declanșate de anumite percepții. Rolul (s. mea) acestor acțiuni emoționale este de regulă să sprijine homeostazia, înlăturând amenințările, de exemplu (prin frică sau furie), sau semnalând stările de bine (prin bucurie).”

Ce aș putea să mai adaug?... Sentimentul de iubire este legat de atracție și de perpetuarea speciei, o știe oricine. Repulsia are rolul de a ne îndepărta de un pericol și de a ne reda starea de bine. De aceea unele mirosuri ne plac, de pildă, iar pe altele le găsim respingătoare — pentru a ne îndepărta, pentru a nu veni în contact cu sursele lor. Ș.a.m.d.

Senzațiile și evoluția
Vorbind de astă dată despre senzații, Damasio spune: „Așa cum văd eu lucrurile, remarcabila extindere și promovare a uneia dintre opțiuni — cea a configurațiilor care favorizează viața — în detrimentul alternativei asociate cu durerea și suferința, s-a datorat senzațiilor, deci până la urmă s-a datorat conștiinței. Toate senzațiile sunt conștiente și, în timp ce senzațiile dezagreabile semnifică situații care obstrucționează și periclitează viața, cele plăcute identifică situațiile care ajută viața să prospere. În absența senzațiilor/conștiinței, mecanismele asociate cu prosperitatea nu s-ar fi bucurat de o preferință atât de copleșitoare.” (Op. cit., p. 78)

Universalitatea emoțiilor/percepțiilor
La obiecția că emoțiile sunt subiective și că n-ar fi îndreptățit să presupunem că o emoție anume ar trebui să aibă la toate persoanele același efect, răspunsul meu este următorul, pornind de la percepții. Mi s-ar părea o inconsecvență nefirească (din partea naturii) ca o aceeași emoție să aibă efecte diferite la persoane diferire; nu calitatea poate să difere de la o persoană la alta ci doar cantitatea. De asemenea, ar fi o inconsecvență inexplicabilă ca doar unele emoții să aibă o funcție, și altele nu. La fel, în cazul percepțiilor, cel puțin din perspectiva universalității acestora.

„Stele verzi”
Să luăm de pildă percepția culorilor. Există expresia „a vedea stele verzi”, folosită atunci când cineva se lovește (ceva mai tare) la cap. Verzi să fie? De ce nu galbene? Sau roșii? Toată lumea e de acord că stele respective sunt verzi!... Aici avem maximum de subiectivitate. Trăirile noastre intime — percepțiile, senzațiile — nu pot fi comparate pentru că nu pot fi măsurate și nici măcar descrise. Specialiștii le-au denumit qualia. Cum ar putea fi descrisă (cuiva lipsit de vedere, să zicem, încă de la naștere) culoarea albastră, sau roșie? Multă lume speculează că ceea ce văd eu roșu, altul poate că consideră albastru; că ar putea fi o simplă chestiune de terminologie. Asocierea culorii cu lungimea de undă a luminii nu are nicio relevanță. Și nici semnalul electric care pornește de la senzorii optici și ajunge la creier. Teza mea e că ceva atât de aleatoriu n-ar putea exista. Natura acționează pe principiul efortului minim, așa cum am mai spus. Or, ar fi total în contradicție cu acest principiu, ca natura să „repartizeze” percepții diferite ale culorilor la diferiți indivizi. Ar fi un efort suplimentar și inutil; dacă nu chiar păgubos. Așa că da, avem subiectivitate (și la emoții/sentimente), dar până la un punct.