Condiția omului modern — de la Erich Fromm citire

„Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.”

Asta e ceea ce crede Erich Fromm (Frica de libertate, p. 207), că ar fi sensul vieții pentru omul modern; după ce, anterior, vorbise oarecum apreciativ despre condiția omului în Evul Mediu, când știa ce este și cărei comunități îi aparține — breaslă sau ce-o mai fi fost!

Am avut un vecin în vârstă, pensionar desigur, care toată ziua nu făcea altceva decât să meșterească prin curte — mai punea câte o scândură la unul din șoproanele pe care le avea (cel mai probabil inutile), mai bătea câte un cui, mai tăia câte o creangă la un pom, mai tundea câte un petic de iarbă și tot așa, zi de zi, de dimineață până seară. Într-o zi mi-a spus că dacă nu și-ar fi găsit ceva de lucrat după pensionare, ar fi fost de mult un om mort. Părea satisfăcut de „experiența activității prezente” atunci când mi-a spus asta. S-ar putea deci concluziona că îi plăcea ceea ce făcea (în sensul lui Erich Fromm). Apoi a început, încet-încet, să se înstrăineze, s-o ia razna, cum li se întâmplă multora pe măsură ce înaintează în vârstă. A început să ne boscorodească, cu regularitate, pentru că îi cad în curte, toamna, frunze din copacii noștri, să ne acuze că „îl dușmănim”, să ne ceară să tăiem un anumit copac despre care credea el că e „toxic” etc. Ultima ispravă pe care a făcut-o a fost să înalțe între curțile noastre o gard înalt, de tinichea, de peste doi metri, ca să nu ne mai vedem. Apoi a murit, singur, pe la nouăzeci de ani.

Dar Fromm zice că noi, în epoca modernă, nu suntem autentici, că trăim în singurătate, că acționăm conform unei imagini pe care o are societatea despre noi (și pe care noi o adoptăm, desigur), că alergăm după lucruri, după succes, așa cum spune în citatul de mai sus.

Și mai zice Fromm, apropo de purtarea prietenoasă la care este „constrâns” individul pentru a fi acceptat în societate (v. de pildă atitudinea amabilă a personalului dintr-un supermarket, sau poate PR sau mai știu eu ce: „Fără îndoială, în multe cazuri, persoana este conștientă că face numai un gest [zâmbet profesional]; în majoritatea cazurilor, totuși, ea își pierde această conștiență și, astfel, și capacitatea de a distinge între pseudo-sentiment și prietenie spontană.”

Autorul deplânge deci pierderea prieteniei autentice. După mine însă, e destul să intri într-un magazin din prezent și să compari cu ce a fost pe vremea comunismului, dacă ai apucat-o, ca mine, când în magazine nu întâlneai decât vânzători cu mutră acră, ba chiar și cu aere de superioritate. Să fie oare atât de rău că zâmbetul „profesional” devine cu timpul o a doua natură?

Îmi aduc aminte de memoriile lui Romulus Rusan publicate după o călătorie de câteva luni în America, prin anii ’70, cred — America Ogarului Cenușiu. Povestea Rusan că a fost șocat de faptul că toată lumea în America zâmbea. Și s-a întrebat, el, om inteligent și educat, oare cum ar reacționa unul din zâmbăreții americani dacă l-ar lovi în față cu pumnul? Am fost la rândul meu șocat să aud așa ceva: ce înseamnă să te trezești în fața unei realități (americane), cu care nu ești obișnuit, după o anormalitate stridentă în țara ta!

„Prin acceptarea acestui standard, individul a devenit slăbit; gândirea lui este sărăcită și searbădă”, mai zice Erich Fromm. Poftim de mai înțelege ceva!