Erich Fromm, Frica de libertate. Și curajul de a fi marxist

Azi-noapte, spre dimineață, am avut un (semi)coșmar. Eram într-un loc deschis, probabil pe o stradă, cu multă lume, în cea mai mare parte de calitate îndoielnică, cu mulți adolescenți, nu neapărat agresivi ci mai curând, cumva, încăpățânați, insistenți. Mă împresurau și voiau ceva — nu știu ce voiau. Am ajuns să mă îmbrâncesc cu unii dintre ei. Apoi mi-a ieșit în cale o doamnă între două vârste, decentă, complet diferită de mulțimea vulgară din jur, cu care am schimbat câteva cuvinte. I-am spus, contrariat: Doamnă, n-am lipsit din oraș decât o lună și jumătate, iar când m-am întors... Da, domnule, mi-a luat ea vorba din gură, contrariată la rândul ei, s-a întors totul cu susul în jos!

Zilele dinainte decurseseră lin, fără niciun incident. La fel și nopțile. Și atunci de unde visul ăsta cu „turbulențe”? Citisem de dimineață, îmi notasem câte ceva, „conversasem” în termeni amiabili cu IA... Citisem așadar. Dar ce citisem? Și deodată mi-am dat seama de unde visul: asta e, citisem din Erich Fromm!

Trebuie să spun că Frica de libertate (de fapt Fuga de libertate — Escape from Freedom în ediția americană, după ce fusese cu un an înainte, în UK, într-adevăr, The Fear of Freedom, de Erich Fromm, ed. Teora, 1998, trad. de Magdalena Măringuț) a fost pentru mine un fel de lectură horror. Am ajuns la ea pe linia logică Kierkegaard–Tillich–Ernest Becker–Huizinga–Yalom, urmărind soarta bietului om copleșit — pe bună dreptate — de frici/anxietăți de tot felul, de moarte, de viață, și, iată și de individuație, respectiv de libertate, la Fromm (căci idividuația se leagă — nu-i așa? — de libertatea personală i.e. de frica personală — de libertate). E vorba de libertatea pentru omul ca om! Nu pentru omul social. Cel puțin, asta așteptam eu de la Fromm. Și când colo, m-am trezit în față cu un tratat de sociologie proletară.

Fromm a publicat Frica de libertate în 1941, pe când era stabilit în America (din 1934), iar Germania se afla în plin nazism, drept care îi dedică un întreg capitol, „Psihologia nazismului”.

Fromm a fost psihanalist și adept al lui Freud. Până la un punct. Un adept rebel, care n-a ezitat să-și critice maestrul: „Principiul fundamental al lui Freud este de a considera omul ca o entitate, ca un sistem închis, înzestrat de natură cu anumite instincte condiționate fiziologic și de a interpreta dezvoltarea caracterului său ca o reacție la satisfacerea și frustrarea acestor instincte: în timp ce, în opinia noastră, calea principală de acces spre personalitatea umană este înțelegerea relației omului cu lumea, cu ceilalți, cu natura și cu sine însuși. Noi credem că omul este în primul rând o ființă socială și nu, așa cum presupune Freud, în primul rând suficient sieși și abia în al doilea rând având nevoie de alții pentru a-și satisface nevoile instinctuale.” (p. 243) Cum s-ar zice, latura socială.

Fromm m-a dus prin toate etapele istoriei, de la Evul Mediu, la Reformă, Capitalism (Marele Capital) și Socialism. De pe vremea Reformei reținem că într-o primă etapă Reforma a încurajat revolta țăranilor, pentru ca apoi să „dreagă busuiocul” în favoarea ordinii. „Clasele de jos, populația săracă a orașelor și în special țăranii, erau stimulați de un nou imbold spre libertate și o speranță înflăcărată de a pune capăt oprimării economice și personale în creștere. Ei aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Nu erau interesați de subtilitățile dogmatice ci mai degrabă de principiile fundamentale ale Bibliei, fraternitate și dreptate.” (p. 91) Să reținem deci, [țăranii] aveau puțin de pierdut și mult de câștigat. Pentru cineva din leatul meu asta sună al naibii de cunoscut: lanțurile!

Rămâne un mister cum de s-a impus Reforma — a lui Luther. în particular. „Sentimentul de venerație al lui Luther față de autoritate și dragostea lui pentru ea — spune Fromm — apar în convingerile sale politice. Deși a luptat împotriva autorității Bisericii, deși era plin de indignare împotriva noii clase cu bani — din ea făcea parte și pătura de sus a ierarhiei clericale — și deși a sprijinit, până la un punct, tendințele revoluționare ale țăranilor, totuși a postulat supunerea față de autoritățile laice în cea mai drastică manieră.” (p. 76)

La fel de inexplicabilă — la prima vedere — apare și priza pe care a avut-o la popor cealaltă Reformă, calvinismul: „Starea de angoasă, sentimentul de neputință și insignifianță și, mai ales, îndoiala cu privire la viitorul de după moarte reprezintă o stare a minții practic insuportabilă pentru oricine. Aproape nimeni care se izbește de această teamă nu ar putea fi liniștit, nu ar putea să se bucure de viață și să fie indiferent la ceea ce se întâmplă după aceea. O posibilă cale de a scăpa de această stare insuportabilă de incertitudine și de sentimentul paralizant al propriei insignifianțe este chiar trăsătura ce a devenit atât de proeminentă în calvinism: dezvoltarea unei activități frenetice și a unei dorințe de a face ceva. Activitatea, în acest sens, presupune o calitate compulsivă, individul trebuie să fie activ pentru a-și înfrânge sentimentul de îndoială și neputință. Acest tip de efort și activitate nu este rezultatul unei forțe interioare și al unei încrederi în sine; este o fugă disperată de angoasă.” (p. 84)

Și ajungem astfel, în incursiunea propusă de Fromm, și la Marele Capital. Și la mișcarea sindicală. „Această stare de lucruri [presiunea marelui capital asupra muncitorului] a fost oarecum echilibrată de sindicate. Ele n-au făcut doar să îmbunătățească situația economică a muncitorului, ci au avut un efect psihologic important, oferindu-i un sentiment de putere și însemnătate în fața giganților cu care acesta are de-a face. Din păcate, multe sindicate s-au transformat ele însele în organizații mamut în care există puțin loc pentru inițiativa membrului individual. El își plătește cotizația și votează din când în când, dar nu este decât o rotiță într-un mare angrenaj. Este de cea mai mare importanță ca sindicatele să devină organizații susținute prin cooperarea activă a fiecărui membru și prin organizarea lor astfel încât fiecare să poată participa activ la viața organizației și să se simtă responsabil pentru ce se întâmplă.” (p. 114) Pe măsură ce înaintezi în lectură ai tot mai mult senzația că ai în față un text nu de filozofie existențială ci de sociologie proletară, cum am spus deja. Fromm nu doar trece în revistă ci — activistul din el — se simte obligat să facă recomandări pe linie sindicală. Și nu numai.

„Singurătatea, frica și neliniștea rămân; oamenii nu pot răbda la nesfârșit. Ei nu pot continua să poarte povara «libertății față de»; trebuie să încerce să scape total de libertate, dacă nu pot evolua de la libertatea negativă la cea pozitivă. Principalele căi sociale de evadare în zilele noastre sunt supunerea față de un conducător, așa cum s-a întâmplat în țările fasciste și conformarea compulsivă [compulsive conforming] care este prevalentă în democrația noastră [occidentală, în particular americană].” (p. 119)

La un moment dat, tocmai când anunță că se vede nevoit să facă un ocol în logica expunerii sale ca să înțelegem mai bine cele ce urmează, m-am trezit că autorul atinge în sfârșit tema de interes maxim care m-a condus către lucrarea sa: raportarea la moarte (eventual și la libertate) a individului modern, ca individ, nu ca membru al unei categorii — mă rog, clase sociale. „[Freud] a presupus — observă Fromm — că instinctul de moarte își are rădăcinile într-o însușire biologică inerentă tuturor organismelor vii și de aceea este o componentă necesară și de neschimbat a vieții.” (p. 157) O observație cu adevărat importantă, pe care autorul însă, vorbind în termeni de distructivitate, o relativizează, cu argumentul că „nu numai că intensitatea distructivității variază mult la indivizii din cultura noastră, dar ea are o pondere inegală și în grupuri sociale diferite”. Iarăși grupuri sociale, clase!

„Epoca noastră neagă pur și simplu moartea și odată cu ea un aspect fundamental al vieții. În loc să permită conștientizarea morții și să facă eforturi ca ea să devină unul dintre cele mai puternice stimulente pentru viață, baza solidarității umane și o experiență fără de care bucuria și entuziasmul pierd în intensitate și în profunzime, individul este forțat s-o refuleze. Dar, așa cum se întâmplă mereu cu refularea, prin îndepărtarea lor din fața ochilor, elementele refulate nu încetează să existe. Astfel, teama de moarte își trăiește prin noi o existență nelegitimă.” (p. 207) Fromm lasă astfel loc unei posibile abordări viitoare a perisabilului în viața noastră, care permite o evitare a „catastrofei” de la capătul drumului, care ne copleșește în ziua de azi.

Și iată și un instrument, rămâne de văzut cât de la îndemână în viitor: „Omul duce lipsa singurei satisfacții ce-i poate da adevărata fericire — experiența activității prezente — și aleargă după o fantomă care-l lasă dezamăgit imediat ce crede că a prins-o — fericirea iluzorie numită succes.” (p. 220) Fromm trece sub tăcere utilitatea „activității prezente”, lăsând să se înțeleagă că orice activitate este viabilă atîta vreme cît îți face plăcere.

Sociologia proletară se dovedește însă a fi irezistibilă, astfel că Fromm se întoarce (compulsiv!) la ideile lui marxiste, fără a se sinchisi de neconcordanța cu tema enunțată încă din titlu: „Caracterul irațional și neplanificat al societății trebuie să fie înlocuit de o economie planificată, ce reprezintă efortul planificat și conjugat al societății ca atare. Societatea trebuie să stăpânească problema socială în maniera tot atât de rațională în care a stăpânit natura. O condiție pentru asta este eliminarea dominației secrete a celor care, deși puțini la număr, exercită o mare putere economică, fără nicio responsabilitate față de cei a căror soartă depinde de deciziile lor. Putem numi această nouă ordine cu numele de socialism democratic, dar numele nu contează.” (p. 228)

Socialismul lui Fromm se menține în zona dezideratului, căci, iată, are „în minte Rusia, unde socialistul a devenit un cuvânt amăgitor; deoarece, deși socializarea mijloacelor de producție a avut loc, de fapt marea masă a populației este manipulată de o puternică birocrație; aceasta împiedică în mod necesar dezvoltarea libertății și a individualismului, chiar dacă controlul guvernamental poate fi realmente în interesul economic al majorității oamenilor.” (p. 229)

Încheindu-i-se viața în 1980, n-a mai apucat Fromm să vadă colapsul economiilor planificate. Dar nici nu știu ce să zic: s-ar fi bucurat? Nu s-ar fi bucurat? Rămâne un mister.