Fuga spre moarte?

Gânduri nepotrivite pentru sfârșit de an... (Dar potrivite pentru situația politică! Poate.)

Erich Fromm îl citează pe Freud: „[Freud] a presupus că instinctul de moarte își are rădăcinile într-o însușire biologică inerentă tuturor organismelor vii și de aceea este o componentă necesară și de neschimbat a vieții.” (Frica de libertate, ed. Teora, 1998, p. 157)

Așadar, nu există doar fuga de moarte — negarea ei — ci și fuga spre moarte? Ceea ce sugerează Fromm mi se pare a fi mai degrabă nu o fugă conștientă spre moarte — sinucidere sau neglijarea propriei persoane — ci chiar un instinct, cum zice Freud (instinctul de moarte). Cu alte cuvinte eul nostru simte cumva că îi este „recunoscător” morții, în sensul în care dacă n-ar fi fost moartea care să mijlocească evoluția, n-am fi fost ființa conștientă care este azi.

Într-adevăr, Fromm, chiar dacă își formulează ideile într-un cadru diferit de cel biologic-evolutiv, sugerează că există o dimensiune instinctuală a relației noastre cu moartea. Nu neapărat o dorință conștientă de a muri, ci mai degrabă o predispoziție adânc înrădăcinată în structura noastră biologică și psihologică. În această lumină, instinctul de moarte al lui Freud ar putea fi reinterpretat nu ca o simplă atracție spre distrugere, ci ca o componentă fundamentală a vieții, un fel de „recunoștință inconștientă” față de moarte ca proces natural și necesar. (IA)

Totuși, vorbind în termeni de distructivitate, Fromn pune la îndoială instinctul de moarte în sensul lui Freud, cu argumentul că „nu numai că intensitatea distructivității variază mult la indivizii din cultura noastră, dar ea are o pondere inegală și în grupuri sociale diferite”. (p. 158)

Într-adevăr, Fromm redefinește distructivitatea ca fiind mai degrabă un produs al condițiilor sociale și al psihologiei individuale decât o expresie inevitabilă a unui instinct de moarte. Acest punct de vedere este mai optimist decât cel freudian, sugerând că, prin schimbarea condițiilor de viață și a valorilor culturale, intensitatea distructivității poate fi redusă semnificativ. Totodată, Fromm oferă o perspectivă mai dinamică, bazată pe interacțiunea dintre individ și societate, subliniind posibilitatea de transformare pozitivă a naturii umane. (IA) )

Distructivitatea — la Erich Fromm — a cărei intensitate el o găsește dependentă de individ și de pătura socială este, desigur, manifestă. „Recunoștința” față de moarte ar trebui să fie însă latentă, deci nemanifestă. Ar trebui să adaug, ca „beneficiu” al morții, pe lângă evoluția care ne-a adus în starea de conștiență actuală, recunoștința (tot latentă) pentru a ne fi izbăvit de supliciul insuportabil al unei vieți nesfârșite, ca și plinătatea trăirilor noastre, cum observa Heidegger în Ființă și timp. Adică faptele și trăirile noastre n-ar avea autenticitatea pe care o au în prezența morții. Din păcate, aici ne aflăm pe un teritoriu speculativ. Spre deosebire de Fromm, care — pretinde el — poate proba cu studii sociologice dependența intensității distructivității de pătura socială.