Am căpătat obiceiul să ascultăm în fiecare seară, de la ora 23.30, treizeci de minute de muzică simfonică românească contemporană, pe care ni le oferă Radio România Muzical. Sâmbătă seară am ascultat Simfonia a III-a „La un cutremur”, de Anatol Vieru... Ce pot să spun? Impresionant. Ceea ce am observat în primul rând este că au fost foarte multe replici ale cutremurului. Ceea ce cu siguranță corespunde caracterului gradual al realității (și care face totodată ca o simfonie serioasă să nu dureze mai puțin de treizeci de minute). Apoi: autorul a sondat cu succes nu doar fragmentarea dizarmonică a lumii exterioare, așa cum știm cu toții, dar — ceea ce nu s-a văzut ci este rodul imaginației inspirate a compozitorului — și profunzimea la fel de dizarmonică a adâncurilor pământului. Câteva accente vesele, în cel mai rău caz relaxate, spre sfârșit, au marcat intrarea în scenă a câinilor salvatori. Scormonirea este intercalată cu accente tragice căci au fost, desigur, și persoane găsite, pentru care nu s-a mai putut face nimic. Tot pe la sfârșit am sesizat și sunetul ambulanțelor, sosite un pic cam târziu după părerea mea. Nu poți să spui că totul e bine când se termină cu bine. Nu, nu s-a terminat cu bine. Cutremurul și simfonia aferentă ne-au zdruncinat pe toți. Apreciez în mod deosebit că simfonia apucă să se termine înainte de sosirea secretarului general al partidului la fața locului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu