Spectacole în autobuz

(15 iulie 2018)

În autobuzul cu care mă întorc acasă, o femeie în vârstă, dar nu foarte, destul de scundă, slabă, purtând o bluză albă, curată şi cu un crin galben în mână, umblă de la un călător la altul, îi priveşte rând pe rând drept în faţă şi cere: „Un leu, vă rog, ca să-mi iau o sticlă de apă, din aia mică, de doi lei. Vă rog mult. Mă duc la doctor şi am nevoie de o sticlă de apă. Un leu, atâta mai îmi trebuie.” Nu cere aşa, la modul abstract, ci „personalizat” — de la persoane anume: „Domnişoară, vă rog să-mi daţi un leu, atâta mai îmi trebuie. Mă duc la doctor şi am nevoie de o sticlă de apă, din aia mică.” O tânără îi răspunde: „Da’ de ce nu bei apă de la ţâşnitoare? E gratis.” Femeia nu-i răspunde, trece la altcineva, în general de la domnişoare speră să obţină leul de care are nevoie. Nimeni nu-i dă nimic.
Un bărbat între cinzeci şi şaizeci de ani, negricios, slab şi scofâlcit, cocârjat, îmbrăcat ca unul fără adăpost, atâta doar că nu pute, ţine la ureche pumnul strâns în chip de telefon mobil şi vorbeşte tare, cu groază în ochi: „Miţi, ţi se pregăteşte ceva urât! Alo, Miţi, ţi se pregăteşte ceva urât! Auzi, tu? Ţi se pregăteşte ceva urât.” Tineri gimnazişti dintr-un grup îl urmăresc cu privirea, amuzaţi, şi chicotesc. „Miţi, mă auzi, ţi se pregăteşte ceva urât!” Bărbatului îi lipsesc toţi dinţii şi de aceea nu desluşesc prea bine dacă spune „Miţi” sau „Michi”. Oricum, i se pregăteşte ceva urât!
Sunt două spectacole acum în autobuz. Femeia cu crinul galben îşi dă seama că nu mai reuşeşte să capteze atenţia şi coboară la prima staţie.
La un moment dat bărbatul cu pumnul strâns la ureche începe să detalieze: „Ai grijă, că dacă stai pe scara troleibuzului sau a avionului, s-ar putea să cazi! Ţi se pregăteşte ceva urât! Miţi, mă auzi? Ai grijă de ceas. Ăştia ţi-l taie! Cu mână cu tot! Şi rămâi fără ceas!” Gimnaziştii nu scapă prilejul: „Şi fără mână nu?” Chicotesc şi se distrează copios. „Miţi, ţi se pregăteşte ceva urât!” Bărbatul nu ia în seamă zeflemelele. E îngrozit şi o avertizează pe „Miţi” că i se pregăteşte ceva urât. La un moment dat coboară. Şi, oricât de îngrozit, nu uită să le trimită gimnaziştilor, la despărţire, bezele. Ştie că a dat un spectacol şi poate că în sinea sa e mândru. Le trimite deci bezele. Fără să se însenineze. Dar totuşi bezele.