Copiii şi „logica posibilului”

(15 iulie 2018)

Copiii, cu cât sunt mai mici, cu atât se împacă mai greu cu „logica posibilului”. Ei înclină către „certitudine”. Un băiat, misogin de timpuriu, să zicem, îţi declară, ca pe un lucru sigur, că fetele sunt proaste. Spune-i doar: „Ehei, stai să vezi că cum o să-ţi mai placă fetele când o să te faci mare!”, şi îţi va răspunde, încrâncenat: „Ba nu, n-or să-mi placă!” O contrazicere mai puţin vehementă, ceva în genul „Nu cred să-mi placă”, nu consideră că i s-ar potrivi.
Pe la vârsta pe opt-nouă ani, într-o discuţie cu mama, îi declaram ritos: „Eu am să fiu primul care ajunge pe Lună!” Mama mi-a atras atenţia că americanii tocmai se pregătesc să trimită primul om pe Lună. (Era către sfârşitul anilor ’940; de unde deduc — dacă zvonul ajuns la urechile mamei era adevărat — că programul american Apollo, de aselenizare, se înfiripase încă de pe atunci!) După câteva clipe de gândire, i-am răspuns mamei: „Ei bine, atunci eu am să fiu al doilea!”... Eram doar în aparenţă conciliant: locul al doilea la aselenizare era din punctul meu de vedere nenegociabil.
De altfel, fetele nu mi-au plăcut niciodată!
Îmi aduc aminte şi locul unde discutam cu mama despre viitoarea mea aselenizare: eram pe strada 1Mai, în apropiere de capătul dinspre strada Hasdeu, în drum spre casă, şi deja se întunecase... De-aş fi avut o memorie la fel de bună şi în alte privinţe!