Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (IV)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

„Jur/Să cresc mare și voinic/Fără să mănânc nimic/ Pe-ntuneric și pe frig” (din „Jurământul” Șoimilor Patriei)

Frig și întuneric. În 1984 am făcut o excursie de câteva zile, cu trenul, la Budapesta (da, am primit aprobare pentru asta!). Nu mai amintesc de aspectul șocant de normal al orașului, cu magazinele sale ticsite de produse, cu străzile curate și pline de culoare, cu sutele de turiști occidentali care băteau străduțele îngrijite din centrul istoric... Ceea ce m-a impresionat însă printre altele a fost iluminarea străzilor, chiar și a celor periferice, chiar și a străzilor din comunele suburbane pe lângă care am trecut seara, la începutul călătoriei de întoarcere în România, toate luminate à giorno. Îmi amintesc cât mi-a fost de rușine când am regăsit străzile localităților din țară, cufundate toate în beznă, aruncate de Ceaușescu înapoi în Evul Mediu... Protecție a cetățeanului împotriva răufăcătorilor? Vorbe!

Îmi amintesc cum arătau sălile de spectacol în acea... eră glaciară. Sala Izvor a teatrului „Bulandra” era o grotă întunecată și înghețată. Complet neîncălzită, nu-i nicio exagerare când spun că ieșeau aburi din gură. Îmi amintesc de o piesă, cred că era „Amintiri”, de Alexei Arbuzov, unde la un moment dat un personaj feminin trebuia să apară pe scenă într-o rochie de vară, fără mâneci. Ce era să facă biata actriță: peste rochia fără mâneci a trebuit să-și pună un mantou gros de blană...

Îmi amintesc vagoanele înveșmântate iarna în promoroacă, cu țurțuri de gheață atârnând sub șasie, cu flori de gheață la geamuri; compartimentele lăsate în beznă, unele din ele cu o „inovație” de criză: un orificiu minuscul practicat în ditamai suportul de tablă al tubului fluorescent din tavan, în care era montat un beculeț de... 1 watt. Pas de citește ceva în timpul călătoriei! Lumină cât să nu-ți bagi degetele în ochi!

Jurământ de acceptare a mizeriei. Tot ce mai lipsea acelor vremuri de mizerie și umilință era — colac peste pupăză —, un jurământ de credință față de regim. A fost găsit „colacul”:

„LEGEA nr. 1 din 18 martie 1975 cu privire la depunerea jurămîntului de credință și devotament față de Republica Socialistă România

Art.3 Jurământul are următorul cuprins: „Eu ............... Jur să servesc cu devotament Republica Socialistă România, poporul român, să pun întreaga mea capacitate de muncă în slujba înfăptuirii politicii interne și externe a partidului și statului, să aduc la îndeplinire, cu întreaga răspundere, atribuțiile care îmi sînt încredințate, să acționez neclintit pentru întărirea și dezvoltarea orânduirii noastre socialiste, pentru apărarea patriei, a suveranității, independenței și integrității țării. Jur să respect Constituția Republicii Socialiste România și legile țării, să păstrez cu strictețe secretul de stat, să apăr proprietatea socialistă, să acționez potrivit principiilor democratismului socialist, ale eticii și echității socialiste.”

Legea exista din 1975, dar a fost pusă în aplicare, din câte îmi amintesc, abia în 1987. De ce? Încălcarea unui jurământ are și consecințe juridice, dar mă îndoiesc că pe acestea a mizat Ceaușescu atunci când a ordonat reactivarea legii. Cred mai degrabă că a mizat pur și simplu pe presiunea psihologică — presupusă — a jurământului, în condițiile influenței tot mai puternice exercitate de Gorbaciov și de reformele sale în a doua jumătate a deceniului al 9-lea. Cert este că depunerea jurământului — jurământ de acceptare a mizeriei! — n-a făcut altceva decât să adauge o umilință șirului nesfârșit de umilințe la care era supus românul deja de cel puțin un deceniu și jumătate, de la „instaurarea” ceaușismului.

Amprentarea. Prin ’86 sau ’87, de la institutul unde lucram ca cercetător științific am fost trimis la o secție de miliție, cred că Secția 8, de pe șoseaua Mihai Bravu, pentru a mi se lua amprentele digitale. Amenințarea era: fără adeverința că ai fost la amprentare nu vei mai beneficia de avansarea la care ai dreptul conform legii. Asta, în condițiile în care nu aveam nicio funcție care să necesite precauții speciale — acces la documente secrete sau altceva.

Nu știau ce să mai inventeze pentru a-și desăvârși „lucrarea” de strivire a cetățeanului român. Au mai adăugat și amprentarea.

Spre rușinea mea, n-am opus decât o firavă împotrivire la acest nou abuz: față de milițianul în civil care mi-a luat degetele unul câte unul, mi le-a apăsat (cu îndemânare profesională) în tușieră și apoi în casetele destinate amprentelor de pe document, mi-am exprimat doar surprinderea că sunt supus unei asemenea operații umilitoare de parcă aș fi fost infractor. La care milițianul în civil mi-a replicat că nu numai infractorilor li se iau amprentele digitale, ci și oamenilor cinstiți. Și asta a fost tot.

Incertitudinea de a fi turist român. La vârf de sezon, ca turist român care a cumpărat un „bilet de odihnă” la un hotel dintr-o stațiune balneară, nu aveai nicio garanție că, odată instalat la hotel, îți vei putea petrece acolo întreg sejurul, conform „contractului”. Dacă ONT Carpați avea de cazat un grup de turiști străini, nu avea nicio ezitare să te evacueze din camera ta de hotel pentru a-i instala acolo pe turiștii străini (care plăteau în dolari): valuta forte avea prioritate absolută, bătea orice lege. Pas de te plânge, dacă aveai cui!... Și n-au fost cazuri izolate. Evacuarea devenise o practică a regimului.

(Articol scris în ian. 2016 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)