Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (VI)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Piedici. Îndoctrinare

Dispariția „Micului tipograf”. La un moment dat (să fi fost prin anii ’60?), din magazine a dispărut jocul „Micul tipograf”, cu care eram familiarizat din copilărie. Ce era „Micul tipograf”? Era un joc pentru copii constând într-o ramă de metal, în formă de ștampilă dreptunghiulară, ceva mai mare, cu alveole metalice în interiorul ramei, așezate una sub alta, în rânduri — două sau mai multe —, și câteva seturi de caractere din cauciuc, cu toate literele alfabetului, plus semnele de punctuație. Textul dorit îl „culegeai” din caracterele de cauciuc, pe care le fixai în alveole, în ordine inversă, de la dreapta la stânga. După care presai rama cu textul într-o tușieră de aceeași mărime cu rama, sau un pic mai mare, și de acolo, pe o foaie de hârtie, unde textul rămânea imprimat. Era cât de poate de nostim să poți tipări acasă, cu mâna ta, minuscule texte, sau doar câteva cuvinte. (Eu de pildă, mi-am imprimat numele pe toate cărțile pe care le aveam la acea dată, inventând și un nume pentru „biblioteca” mea de câteva zeci de cărți.)

Nimănui nu i-a trecut prin cap că un asemenea joc ar putea să ascundă un pericol pentru regimul comunist. Nici măcar în perioada stalinistă. A trebuit să vină regimul Ceaușescu — cel „liberal”! — pentru ca „organelor” să li se trezească suspiciunea că jocul ar putea fi folosit în scopuri subversive. Recte pentru a tipări manifeste! Și anume unele cu autor greu de depistat. Și atunci „Micul tipograf” a fost retras din magazine.

Nu știu dacă cu ajutorul „Micului tipograf” au fost vreodată tipărite texte „dușmănoase”. Dar retragerea lui din magazine a fost unul dintre primii pași care au marcat proliferarea paranoiei comuniste a controlului total în materie de texte. Următorul pas avea să fie, peste ani, obligativitatea înregistrării la miliție a mașinilor de scris.

Învățământul politic la locul de muncă. Articolul 3 din Constituția Republicii Socialiste România hotăra fără echivoc: „În Republica Socialistă România, forța conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”. Drept care, partidul unic era — trebuia să fie — prezent în viața fiecărui cetățean, inclusiv în cea privată. Celor care nu au trăit vremurile, celor de astăzi și celor din generațiile viitoare, le va veni greu, dacă nu imposibil, să înțeleagă cum Partidul Comunist reușise să acapareze întreaga societate nu numai prin consecințele politicilor sale ci și în mod direct, prin structurile sale. Astăzi, dacă vrei să activezi ca liberal de pildă, sau ca ecologist, te duci la unul din sediile partidului de care ești interesat; care, la fel ca oricare alt partid, are un sediu central și un număr de sedii teritoriale. Te duci tu, în timpul tău liber. Ei bine, nu, la comuniști era altfel. Partidul Comunist, care era atotputernic în stat (conform constituției!), venea el la tine — mai bine zis, peste tine. Venea în fiecare întreprindere, în fiecare uzină, în fiecare spital, nu mai vorbim de unitățile militare, miliție și securitate, unde era de neconceput ca măcar vreun angajat să nu fie membru de partid. Ba venea să se instaleze chiar și în secțiile unei întreprinderi — și peste tot înfigea fanionul roșu al posesiunii: „organizația de bază”. Adică celula de partid. Oamenii partidului erau „lângă” tine, veghind (alături de turnătorii Securității), pe întreaga durată a programului de lucru, la orice încălcare a normelor „eticii și echității socialiste”.

Una dintre funcțiile organizației de bază (și au fost destule, slavă Domnului!) era „învățământul politic”, la care erau obligați să participe, în calitate de cursanți, toți salariații, după programul de lucru. Se țineau „lecții” de învățământ politic — cam o dată pe lună —, iar „profesorii” erau de cele mai multe ori salariați, membri de partid de încredere, anume instruiți în centre specializate, unde, după absolvirea unui curs de propagandă, căpătau titlul de „propagandiști”.

Ce se „preda” la acele așa-zise lecții? Nu era vorba nicidecum de chestiuni, să zicem, filozofice sau de principiu. Nici de unele care să aibă vreo legătură cu profesiunea, care să contribuie, să zicem, la îmbunătățirea performanțelor. Nici vorbă de așa ceva. „Cursanților” cu de-a sila le erau prezentate măsurile curente luate de partid, „realizările”, și li se argumenta că politica partidului este cum altfel decât cea mai bună, infailibilă. Tipăriturile, radioul și televiziunea, care spuneau, toate, același lucru, că totul e perfect sub regimul comunist, nu erau de-ajuns: oamenii puteau să nu cumpere ziare, puteau să nu asculte radio sau să nu urmărească emisiunile tv. Aveau — încă — libertatea asta; la supravegherea la domiciliu și pe stradă, non stop, à la Orwell, încă nu se ajunsese. Dar de la învățământul politic la serviciu nu se putea sustrage nimeni fără unele riscuri. Câteva absențe la învățământul politic putea să-l facă pe șef să te amâne la avansare sau să te uite de la primă; sau să-l prefere pe altul, mai „destoinic”, la o deplasare importantă în străinătate. Cam atât. Nu mai mult. Dar sub regimul comunist oamenii aveau, în marea lor majoritate, aspirații modeste. Iar micile eșecuri le otrăveau viața, adăugându-se lipsurilor și stresului cotidian. Și de aceea, pe cât posibil, le evitau. Asumarea riscurilor, eroismul, nu erau la modă. Chiar deloc.

(Articol scris în nov. 2019 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)