Ceauşescu şi ceauşismul: detalii... poate uitate, poate încă nu (VII)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Reguli socialiste

Blocurile fără lift. Locuiam pe vremea aceea în cartierul Colentina, într-un bloc cu zece etaje și o singură scară, cu câte șase apartamente dând în același palier. Cum e și normal (și omenește), proiectantul prevăzuse două lifturi. Doar că între timp începuse „Priceputu’” să vină cu fel de fel de idei de economisire. Așa că unul din cele două puțuri de lift a fost zidit: le-ajunge ăstora un singur lift! Să mai stea și ei s-aștepte dacă se nimeresc prea mulți la un moment dat; că doar nu arde nimic!

Ce să mai spunem de blocurile cu patru etaje! Acestea nu aveau lift încă din proiect. Locuiau pe la etaj oameni suferinzi, cu handicap? Cui îi păsa? Regimul nu ținea cont decât de oamenii activi. Care produceau. Ceilalți? Așa cum tot auzeai prin mijlocele de transport în comun ale socialismului, când câte o bătrână sau un bătrân se clătinau în picioare în vecinătatea locurilor rezervate, ocupate de tineri activi: Ia uite la el! Moartea îl caută pe-acasă, iar lui îi arde să umble cu troleibuzul!

La fel și cu suferinzii și cu handicapații din blocurile cu patru etaje. N-o spuneau derbedeii activi care ocupau cu nesimțire locuri „rezervate” din mijloacele de transport în comun. O spunea statul, cu aceeași nesimțire, căreia nu avea cine să i se opună: sunt neputincioși? Să facă bine să stea pe-acasă!

A trebuit să vină Uniunea Europeană, peste ani, cu regulile ei „capitaliste”, de întrajutorare a persoanelor defavorizate — să li se asigure mobilitatea celor care n-o aveau sau și-o pierduseră; printre altele, rampe de acces, la parter, pentru cei în scaune cu rotile, la intrarea în magazine și în instituțiile publice. Blocurile comuniste de patru etaje au rămas însă fără lift. Pentru generații de-acum înainte.

Restricții la poștă. În anii „de decadență” ai ceaușismului, alte absurdități au venit să se adauge celor cu care populația deja începuse să se obișnuiască. În numele economisirii, pentru plata integrală a datoriei externe — și, trebuie s-o spunem, mai ales pentru ca „poporul” să știe cine-i stăpân —, se instituise o interdicție nouă, aceea de a nu se accepta scrisori/colete loco. Cine dorea să trimită ceva, o scrisoare sau un colet, în același oraș în care domicilia sau se afla trebuia să se deplaseze el însuși la respectiva adresă.

În ce mod se realiza economisirea? În mintea diriguitorilor comuniști, mașina poștei nu se mai deplasa în oraș și deci se economisea benzină. Dar dacă obiectul trebuia să ajungă la destinație (deși nu-i exclus ca autoritățile să fi mizat pe descurajare: ce atâtea trimiteri!), cineva trebuia să se deplaseze la adresa de destinație. Dacă o făcea trimițătorul folosind mașina proprie, se consuma totuși benzină. Dacă trimițătorul folosea mijloace de transport în comun, să zicem că nu se consuma nimic în plus. Și cum adică se realiza o economie? Dar poșta, ca orice entitate economică, nu trebuia să fie interesată să câștige? Cu cât ar fi avut mai multe comenzi, cu atât ar fi câștigat mai mult. Dar nu, legile economiei — de piață sau dirijate — nu contau pentru „Priceputu’”.

Zvonistica secu. Pe la începutul anilor ’80 au fost lansate câteva zvonuri foarte ciudate. Unul dintre acestea, foarte insistent în epocă, a fost că, pe principiul „echității socialiste”, persoanele care dețineau în proprietate apartamente cu un spațiu locativ mai mare decât cel la care le dădeau „dreptul” normativele socialiste aveau să fie evacuate și să primească în schimb apartamente mai mici. Mi-aduc aminte cât de indignat am fost; fiindcă cu zvonurile securistice niciodată nu puteai să fii sigur. Am scris o scrisoare de câteva pagini în care argumentam împotriva prezumtivei măsuri prin eforturile pe care le făceau cei ce alegeau să-și cumpere o locuință (în contrast cu cei ce alegeau de pildă să-și irosească banii pe distracții) și apoi, în urma unui eveniment neprevăzut și nefericit, un divorț spre exemplu, sau un deces, se trezeau în situația de a ocupa un spațiu „în exces”; și după aceea, în urma unui alt eveniment, fericit de astă dată — o căsătorie, să zicem, sau nașterea unui copil —, ce să facă, s-o ia de la capăt cumpărându-și, după alți ani de eforturi și de sacrificii, un alt apartament? Am trimis scrisoarea la Comitetul Central. Bineînțeles că n-am primit niciun răspuns. Cică s-ar fi primit la CC camioane întregi de scrisori! Mă rog...

Un alt zvon care a circulat în aceeași perioadă se referea la crearea unei „zone metropolitane” propriu-zise a Bucureștiului. Noua geografie urbană avea să separe cumva zona centrală, delimitată de un inel median, din care o porțiune, îmi amintesc, era constituită de șoseaua Mihai Bravu–Ștefan cel Mare, de restul orașului. Locuitorii din afara zonei metropolitane centrale aveau să-și piardă calitatea de locuitori ai Capitalei și odată cu asta să-și piardă neprețuitul „buletin de București”.

Nu-mi dau seama ce scop aveau toate acele zvonuri. Care porneau, toate, fără doar și poate, de la o sursă. Care era foarte probabil să fi fost Securitatea. Și de ce? Doar așa, ca să răsufle omul ușurat în momentul când zvonurile aveau să se infirme și să i se pară mai ușor de suportat celelalte nenumărate lipsuri în care trăia? Ca în bancul cu rabinul care îl sfătuiește pe Ițic, care i se plânge de casa prea strâmtă unde locuiește, să-și bage animalele din gospodărie în casă rând pe rând și apoi să le scoată afară dintr-odată? Sau cineva din umbră își propusese încă de pe-atunci să aducă în sfârșit ostilitatea românilor românilor față de regim la un punct critic? Nu vom ști probabil niciodată.

Stăpânul metroului. Din ordinul lui Ceaușescu metroul bucureștean a fost construit inițial fără stația de la Piața Romană, deși era unul din cele mai aglomerate puncte din București. „Priceputu’” se pricepea la toate. Inclusiv la metrou. Partea proastă este că avea și putere. Nelimitată — cum e vorba: dădea din mână și cădeau la pământ cartiere întregi.

Ulterior stația s-a construit totuși: prea era o necesitate Și de aceea arată cum arată: cu zidul tunelului ajungând până aproape de șină, cu peronul de două palme lățime și cu bolți practicate în zid, la limită, pentru accesul călătorilor. Și cu obligația pentru mecanici de a opri trenul într-o anumită poziție pentru ca accesul să fie totuși cât de cât posibil. Nu mai vorbim de apa care șiroiește pe pereți în jos, ca într-o peșteră, din cauza proastei izolații, după zilele cu multe ploi (dar asta e o meteahnă veche de-a constructorilor din acele vremuri)

(Articol scris în feb. 2022 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat)