Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (I)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Cel mai iubit fiu al poporului: protecție maximă

La început a fost altfel. Pe la sfârșitul anilor ’60 l-am văzut întâmplător pe Nicolae Ceaușescu nevoit să oprească la o barieră, în Câmpina. Se afla într-o mașină oficială, un mercedes negru, fără antemergătoare, fără ambulanță, fără convoi: ce vremuri! Tocmai se lăsa bariera pe Strada Principală — astăzi, bulevardul Carol I —, la intersecția cu calea ferată Câmpina–Telega. Doi securiști au țâșnit din mașina prezidențială când bariera încă nu ajunsese la orizontală, și s-au repezit cu strigăte la cantonier. Cantonierul era o femeie destul de în vârstă, din câte îmi amintesc, probabil în pragul pensionării. Spre cinstea ei, femeia nu s-a lăsat impresionată de strigătele securiștilor și a învârtit manivela până la capăt. Primise semnalul sonor —clopotul de la canton — și își făcea datoria să coboare neîntârziat bariera, fără să admită vreo excepție. I-am văzut pe cei doi securiști întorcându-se cuminți în mercedesul negru, unde Ceaușescu aștepta la fel de cuminte, cu un zâmbet ușor amuzat, ușor jenat. Mașina oficială a rămas la bariera până când a trecut „trenulețul de Telega”.

Trenul prezidențial. Zece ani mai târziu, pe la sfârșitul anilor ’70, plecam împreună cu fiica mea într-o excursie de sfârșit de săptămână, la munte, cu trenul. Încărcaserăm cele necesare într-un rucsac, inclusiv o pătură, s-o așternem la iarbă verde. Ne urcaserăm în tren în Gara de Nord și, gata, ne și vedeam coborând la Bușteni peste vreo două ore. Trenul a oprit însă în gara Ploiești-Vest, și nici că s-a mai clintit de-acolo. Ce se întâmpla? Trenul prezidențial urma să treacă venind de la Sinaia, spre București. Paranoia dictatorului evoluase considerabil între timp. Nu numai șoselele, dar nici calea ferată nu mai erau pentru Nicolae Ceaușescu îndeajuns de sigure. Trenul prezidențial, pe întregul său traseu, trebuia să nu se intersecteze cu niciun tren obișnuit. Staționarea trenului nostru în gara Ploiești-Vest se anunța de durată: ore — poate două, poate trei! Ca de obicei, nimeni nu ne putea da nicio asigurare. Milițieni se agitau pe peronul golit de pasageri, strigând la călătorii din tren să închidă ferestrele. Chiar și trecând în mare viteză prin dreptul trenului staționat nu chiar pe linia alăturată ci la vreo două sau trei linii distanță, riscul pentru „cel mai iubit fiu al poporului” era prea mare dacă vreuna din ferestre rămânea deschisă. Am decis să renunțăm la călătoria cu trenul. Poate mai exista o șansă cu autobuzul. Așa că de la gara Ploiești-Vest am luat un autobuz până la gara Ploiești-Sud, în vecinătatea căreia se afla și autogara. Se făcuse însă prea târziu pentru excursie, așa că autobuzul l-am luat numai până la Câmpina, unde locuiau părinții mei. Acolo s-a încheiat excursia noastră.

Stăpânul șoselelor. Pe vremea aceea România făcea parte din CAER: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o organizație economică a statelor socialiste, care funcționa pe ramuri. Institutul unde lucram era și el parte în CAER, pe specialitatea protecția mediului. Se organizau reuniuni în diverse capitale, alternativ, cel puțin o dată pe an, se redactau niște protocoale și întreaga activitate se rezuma, practic, la acele hârțoage. Plus distracția: la sfârșitul fiecărei reuniuni, participanților li se organizau mese festive sau excursii. Sau ambele. Și, bineînțeles, fiecare gazdă se străduia să se laude cu minunățiile din țara sa. La sfârșitul unei asemenea întrevederi, ținută la București, s-a organizat o excursie pe un circuit spectaculos: București–Brașov (cu masă festivă la restaurantul hotelului Aro)–Rucăr–Câmpulung–Pitești–București. Numai că undeva pe traseu, probabil în zona Rucărului, autobuzul cu care călătoream (cred că era un Irannational, licență Mercedes, rod al colaborării „reciproc avantajoase” cu Iranul șahului Mohammad Reza Pahlavi) a fost obligat de miliție să tragă pe dreapta. Și acolo a rămas. Motivul „oficial”: exista pericolul să se rostogolească stânci de pe versanți! Motivul real: to’arășu’ fusese undeva în împrejurime, la o partidă de vânătoare, și urma să se întoarcă acasă la București. Când anume? Când îi era voia. Nimeni nu știa exact, dar ideea era că, în orice clipă ar fi dorit-o, trebuia să aibă cale liberă în secunda următoare. La fel ca și în excursia mea ratată, așteptarea se putea prelungi ore întregi. Partea proastă era că delegatul RDG-ului trebuia să ajungă la Gara de Nord în aceeași seară și să ia trenul pentru a ajunge la o altă reuniune, la Sofia, parcă. Drept care neamțul părăsise hotelul și călătorise cu toate bagajele la el. La oprirea autobuzului și în minutele următoare, în echipa românească s-a șușotit asiduu și cu îngrijorare, șeful delegației române s-a sfătuit cu șoferul, șoferul s-a sfătuit cu noi ceilalți, noi ceilalți cu șeful, dar nimeni n-a îndrăznit să le spună delegaților străini adevăratul motiv pentru care înțepeniserăm cu autobuzul la o margine de șosea, unde exista pericolul rostogolirii de stânci de pe versanți dar nu se vedea niciun versant prin preajmă. Vezi bine că ne simțeam cu toții datori să apărăm reputația țării!... Sar peste detalii: neamțul din RDG a prins trenul în ultimul minut. Dar ce cursă a fost! Ce raliu cu sufletul la gură pe unica autostradă de 100 de kilometri a țării și în continuare pe străzile cufundate în beznă ale Capitalei!... „Cel mai iubit fiu al poporului” trebuie că s-a întors relaxat după partida de vânătoare, fără să fi aflat vreodată câte îngrijorări, câte emoții, stârnise într-un mic grup de români care, într-o împrejurare umilitoare ezitaseră să le mărturisească colegilor străini că fiecare detaliu din viața lor depindea de capriciile dictatorului.

Ani la rând traseul lui Ceaușescu de acasă, de la vila sa de pe malul lacului Floreasca, până la „locul de muncă” de la CC, se golea ca-n palmă de două ori pe zi, o dată la dus și o dată la întors. O armată de milițieni împiedicau orice mașină să treacă și orice trecător să coboare de pe bordură pe carosabil. Și asta nu doar câteva minute. Calea Dorobanților, Piața Romană, Bulevardul General Magheru rămâneau goale zeci de minute, dinainte ca dictatorul să iasă pe poarta vilei sale și până ce ușa cea grea de la CC se închidea în urma sa. Convoiul prezidențial, încheiat de nelipsita ambulanță, avea cale liberă să treacă într-o tăcere mormântală. Pe „cel mai iubit fiu al poporului” nu-l aplauda nimeni din proprie inițiativă.

După asasinarea lui Anwar Sadat de către soldați din garda sa personală, în octombrie 1981, Ceaușescu a dispus ca milițienii care îi asigurau paza de-a lungul traseelor să nu mai primească muniție.

Dar Ceaușescu se temea nu numai să nu fie asasinat. Se temea și de poluare. De aceea a ordonat la un moment dat ca autobuzul 182, care trecea pe bulevardul care astăzi se cheamă Mircea Eliade, oarecum aproape de vila sa de pe malul lacului Floreasca, să fie deviat, din motive de poluare, de la traseul său firesc și direct. Drept urmare, autobuzului i s-a stabilit pe la începutul anilor ’80 un nou traseu prin cartierul Floreasca, pe străzi înguste, și să reintre pe traseul vechi mult dincolo de reședința sa. Traseul a rămas astfel deviat ani de zile, până în 1990.

(Articol scris în 2014 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat.)