Ceaușescu și ceaușismul: detalii... poate uitate, poate nu (II)

„Nostalgicilor” cu memorie scurtă, acum că se apropie „marea aniversare” de la 26 ianuarie

Dar la ce nu se pricepea?!

Uciderea vițeilorSe întâmpla nu, așa cum s-ar putea crede, în anii ’50, pe vremea cotelor obligatorii și a colectivizării forțate, ci în anii ’80. O rudă îndepărtată, învățător dintr-o familie de țărani din Muscel, mi-a povestit cum acolo, în satul lui, oamenii erau nevoiți să ucidă vițeii abia născuți. În caz contrar, conform legii, ar fi fost obligați să aducă, pe cont propriu, vita adultă la o anumită greutate și să o livreze statului la un preț derizoriu, care nu acoperea cheltuielile de creștere. Ca urmare, asta era soluția pe care o găsiseră: vițelului abia născut îi trăgeau o pungă de plastic pe cap, asfixiindu-l. După care chemau veterinarul pentru constatare (era obligatoriu) pretinzând că animalul s-a născut mort. „Mă doare sufletul să fac asta, spunea învățătorul, dar n-avem de ales.”

Se îmbrăcau pentru culcare. Altă rudă, altă poveste. „Economia de gaze” din anii ’80 ajunsese să aibă efecte greu de imaginat astăzi. Deși apăruseră deja bancuri cu „dispariția agentului termic”, totuși în blocuri caloriferele încă se mai „dezmorțeau” din când în când. Blocul unde locuiam, în cartierul Colentina, a fost chiar „privilegiat”: îmi amintesc că temperatura în casă, în iarna acelui an (trebuie să fi fost în ’85 sau ’86), n-a scăzut sub 14 grade Celsius! Alte blocuri au fost mai oropsite, cu temperaturi coborând până pe la 10 grade. (Vorba lui Ceaușescu puțin timp înainte de Decembrie ’89: Am mai pus pe noi câte o haină, și uite că am rezistat!) Ruda de care vorbeam însă, ocupând un apartament dintr-un mic bloc din perioada interbelică și încălzindu-se de la sobe de teracotă, s-a aflat la un moment dat într-o situație de-a dreptul disperată. Erau intervale când gazul metan înceta să mai fie livrat sau se livra la o presiune atât de scăzută încât abia dacă se putea aprinde cu o flăcăruie nu mai mare decât a unei lumânări. Seara, ruda mea împreună cu cei din familie, după spusele acesteia, „se îmbrăcau pentru culcare”: își puneau pe ei pulovere, paltoane, șaluri, căciuli, și se băgau în pat. Ajunsese să fie atât de frig încât la un moment dat nici chiar așa n-au mai putut rămâne în casă. Și-au făcut deci bagajele și au abandonat locuința, mutându-se pe durata iernii la alte rude care aveau „norocul” să locuiască la bloc. În absența lor, conductele de apă din interior au înghețat, au plesnit, iar mai apoi, la dezghețare, tot apartamentul a fost inundat. Când s-au întors, la desprimăvărare, pardoseala era toată numai dealuri și văi de parchet umflat de apă.

Pastila diabolică. Pentru a-i împiedica pe locatari să se lăfăiască cu apă caldă pentru baie la temperatură normală, ceaușismul a inventat „pastila diabolică”. Echipe speciale umblau din locuință în locuință, vizând acele locuințele „individuale” care își încălzeau apa caldă pentru baie cu ajutorul cazanelor de aramă. Intervenția lor consta în a practica un orificiu în cazan, unde montau o rondea de plastic. Când apa atingea o anumită temperatură, rondeaua se topea. Cazanul, evident, era scos din uz. Intervenția echipelor speciale nu putea fi refuzată.

Totul despre cultură. Ceaușescu știa cum trebuie făcute canalele de irigații, știa cum trebuie construite blocurile (și cum trebuie dărâmate satele), știa cum trebuie construite barajele, cum se cresc vitele și cum se tăbăcesc pieile (ca să nu mai vorbim de cizmărie!), cum se fac planurile de urbanism, cum se construiesc șoselele, cât de adânc se ară, cum trebuie hrăniți purceii de lapte și cum trebuie hrăniți („rațional”) oamenii, la ce temperatură trebuie încălzită apa și ce presiune trebuie să aibă aburul (dar și gazul metan), știa cum se tipăresc cărțile, dar și cum se scriu. Știa totul despre cultura cerealelor și a legumelor dar și despre cultura umană. Știa cum trebuie pictat, cum trebuie să fie eroii în teatru și în film, știa tot. Și dacă încă nu v-am convins cât era Ceaușescu de priceput în toate, vă las să „savurați” secvența de mai jos.

(Articol scris în 2015 și publicat inițial pe blogul WordPress, „Impresii și opinii”, desființat.)