Merite ereditare

Este cineva îndreptățit să se simtă mândru de o trăsătură individuală înnăscută, pozitivă, cum ar fi aptitudinile într-un anumit domeniu? Doi filozofi români cunoscuți mai ales prin desele lor apariții televizate sunt de părere că nu: din moment ce talentul îți este dat prin naștere, ce motive ai să fii mândru de el? Ai vreun merit? Concedând pe fugă că talentul necesită eforturi pentru a fi cultivat, cei doi consideră totuși că numai o trăsătură dobândită printr-un efort de voință, „lucrată”, merită apreciere. Dar voința nu este, la rândul ei, o însușire înnăscută? Lăsând la o parte că, pusă în acești termeni, problema conduce pe calea cea mai directă la clasica dilemă determinism vs. liber arbitru, cu toate implicațiile (și complicațiile) de rigoare, chestiunea mândriei de a poseda anumite însușiri înnăscute comportă din fericire și un alt gen de abordare, mai puțin superficială.

În primul rând să observăm că termenul de mândrie, conform DEX, are și un înțeles diferit de cel negativ pe care de bună seamă l-au avut în vedere cei doi filozofi („sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii; orgoliu, trufie, îngâmfare”) ci îl are în primul rând pe acela — pozitiv — de: „sentiment de mulțumire, de satisfacție, de plăcere, de bucurie; ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie; sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii. ** Ceea ce constituie prilej de laudă, de fală, de mulțumire.”

Dar o anumită însușire individuală înnăscută îndreptățește nu numai sentimentul de satisfacție, plăcere ș.a.m.d. ci și pe acela, reconfortant, de apartenență la o anumită comunitate de indivizi caracterizați prin aceeași însușire, evident pozitivă. De exemplu, am aptitudini de ciclist și sunt mândru nu numai de talentul meu în sine ci și că aparțin comunității celor ce practică ciclismul, găsindu-le meritul de a fi adepți ai mișcării, ai fortificării corpului, de a fi oameni rezistenți la efort, pricepuți în a-și doza efortul, militanți ecologiști, neviolenți. Și toate aceste caracteristici mi le atribui și mie. Cu sau poate fără îndreptățire — rămâne de văzut.

Mai mult decât atât, apartenența la o anumită categorie — demnă de apreciat (sau considerată astfel) — te stimulează în aspirația de a te integra în ea cât mai bine, de a te autoperfecționa, de a comunica.

Cât despre mândria de „a avea ochi albaștri”, pe care filozofii în cauză au găsit-o drept prilej ultim de a lua în derâdere pretenția absurdă a unora de a se împăuna cu merite închipuite (ereditare), nu pot decât să observ că niciunul din cei doi nu are ochi albaștri!

(Articol publicat inițial, în mai 2011, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)