Legături — stranii și nu tocmai

Se întâmplă lucruri ciudate pe scena politică românească. Un fost președinte al Camerei Deputaților, membru al PSD, inculpat pentru luare de mită, este achitat de o curte de apel, cu motivarea că șpaga pretinsă e neplauzibil de mică, deci nu există — nu poate exista! Cine a sărit în sus de bucurie la aflarea veștii? Capul Clanului Cocoțenilor (sau al Cărcăiacilor — ceva de felul ăsta)? Nu! A sărit în sus nimeni altul decât șeful Partidului Social Democrat.

„Realizarea” personală și PSD-ul
O primă explicație vine de la sine: în cazul de mai sus, ambii sunt pesediști. Toată lumea știe — sau a început, sper, să se convingă — că PSD nu este propriu-zis un partid, ci o grupare de tip Mafia, în care nimeni, dar absolut nimeni, nu intră în partid fiindcă ar avea vreo convingere ideologică; nici măcar vreo urmă de asemenea convingere. Intră numai și numai cei puși pe căpătuială. (Până aici nimic nou: la fel se intra și în Partidul Comunist, pe vremea dictaturii ceaușiste; dacă voiai să te „realizezi”, nu se putea altfel.) Ar mai fi totuși de adăugat, pentru a echilibra cât de cât lucrurile, că mai există și câțiva buimaci care, la un moment sau altul, au aderat, în rătăcirea lor, la PSD și se întreabă, poate, și astăzi ce caută ei acolo.

Ca să fiu sincer, ar mai fi o categorie: cei care au de rezolvat vreo răfuială; nu intru deocamdată în amănunte.

O anumită solidaritate domnește — totuși! — de la baza partidului și până la vârf. Aici mi se pare că e cheia. Ce resorturi interioare îi unesc pe acei oameni? Fiindcă niciun român nu se îndreaptă către PSD zicându-și: Uite, acum fac pasul și mă îndrept spre căpătuială. În mod sigur are el un alibi.

Dreptul sacrosanct la șpagă
Sigur, drumul spre „realizare” — dar să-i zicem „împlinire”, că sună mai frumos, mai romantic — trece prin șpagă. Șpaga este un element cheie. Fiindcă nicio funcție, nici măcar la nivelul cel mai de jos, acela de consilier într-un consiliu local, să zicem, sau într-o „deconcentrată”, de ce nu, nu te duce la „împlinire” doar prin salariu. Șpaga este esențială. Printre altele fiindcă e mult, mult mai mare decât salariul. Chiar și la stat. Șpaga însă implică și un oarece risc: riscul de a fi prins și băgat la zdup. Relațiile dintre mituit și mituitor au uneori o anumită „complexitate”, suferă de o anumită „volatilitate”, ca să folosesc un termen la modă din economie; nici nu știi când și ce năbădăi are, când i se năzare mituitului că șpaga n-a fost de-ajuns de grasă („neplauzibil de mică” — v. mai sus), sau când mituitorului i se năzare că mituitul n-a răspuns așteptărilor, n-a făcut de-ajuns pentru șpaga pe care a primit-o; și te trezești c-un denunț la parchet sau, după caz, la DNA.

Soluția: „adaptarea” legilor. Drepturile infractorilor
Ne amintim cu toții cazul Dragnea de acum câțiva ani (doar câțiva — ce repede zboară timpul!). „Vreți să fiu șeful vostru în continuare?” Așa ceva nu se uită cu una, cu două. „Beeeeee!”

Omul (pesedist) trebuia apărat cu orice preț. Șpaga ca șpaga, dar vezi că erau — și există în continuare! — cazurile „Belina” și „Tel Drum”, afaceri de milioane. Infractorul-șef trebuia apărat. Dar nu numai cel de la vârf, ci și cei mici, că doar și ei sunt oameni (ai PSD-ului). Și atunci, ne amintim cu toții, a apărut ca din joben grupul ȘerbaIordaLicea. Care s-a zbătut din greu să demoleze justiția. Și cât pe-aci să reușească. N-a fost să fie. Ghinion. Și asta de ce? Fiindcă s-au băgat ăia ca musca-n lapte: USR-ul și sutele de mii de pierde-vară, care n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să iasă în stradă.

Resorturile interioare. Feromonii politici
Revenind la resorturile interioare: poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să se căpătuiască? Nu, desigur. Poate candidatul la PSD să recunoască, în sinea sa, că, ajuns într-o funcție, oricât de mică (spre care năzuiește cu tot sufletul), abia așteaptă să primească șpagă? Nu. Poate candidatul să recunoască, în sinea sa, că aderă la PSD ca să-și aducă aportul la castrarea legilor, în favoarea infractorului? Răspunsul, la fel ca mai sus, este: nu, nici vorbă. Și atunci se pune întrebarea: ce îi unește totuși pe toți acești oameni? Ce au ei în comun?

Am citit cu ani în urmă o carte despre Mafia italienească — în particular siciliană — transplantată în Statele Unite, în perioada interbelică dar și câțiva ani (buni) după. Oamenii ăia, mafioții, erau o castă închisă. Dacă aveau ceva de împărțit, aveau de împărțit ei între ei. Ceilalți, ne-mafioții, nu contau. Ba chiar îi numeau „cei slabi”, sau „cei neapărați”. Cu cei slabi se răfuiau doar în cazuri „izolate”, când refuzau să plătească taxele „de protecție”; sau când, magistrați fiind, se întâmpla să-i condamne pe-ai lor. Și atunci trebuiau eliminați, desigur! Nu știu dacă făceau lobby prin Congresul American pentru a adapta legile la nevoile lor. Dar știu că, în Mafia, se simțeau puternici, se simțeau protejați, se simțeau invincibili. Fiecare cu clanul său, cu Capo al său din fruntea clanului, în fața căruia răspundea, după cum, în cazuri extreme, avea de răspuns în fața lui Capo di Tutti Capi.

Mi-a venit în minte o abordare nouă; dar care nu este decât o variantă, o metaforizare, poate, a celor de mai sus: feromonii. Se știe că feromonii sunt niște substanțe pe care le emit animalele, în particular insectele, pentru a acționa într-un anumit mod, concertat. Și mai ales pentru a se recunoaște unul pe altul și a se reproduce. Emisia de feromoni la oameni este, zice-se, controversată. Părerea mea însă este că, prin prisma tuturor observațiilor de mai sus, existența feromonilor la oameni este o certitudine: cumva toți oamenii aceia trebuie să se recunoască unul pe altul și să realizeze că au o lucrare comună de înfăptuit. Pesedist cu pesedist; dar și penelist cu penelist; dar și — o să râdeți, poate — pesedist cu penelist. Și așa mai departe. Câte alte categorii nu sunt, în care indivizii se recunosc unul pe altul, se îmbrățișează cu dragoste (vezi cazul cel mai recent, Bolzonaro cu Viktor Orban) și acționează împreună: naționaliști cu antivacciniști, extremiști cu conspiraționiști, tradiționaliști cu homofobiști! Câte și mai câte. E un adevărat miracol cum se recunosc unul pe altul, cum luptă împreună împotriva răului comun: nealiniații, raționaliștii, „cei slabi și neapărați”, cei ce acceptă legile și bunul-simț. Și pentru asta n-am decât un singur răspuns: FEROMONII. Politici.

Actualizare 20 feb. 2022. Cuba se opune „cu fermitate expansiunii NATO la frontierele acestui stat frate (s.m.)”. De ce, „frați” cubanezi? De ce vă sunt ucrainenii mai puțin frați decât rușii? Păi nu v-aduceți aminte cine v-a adus rachete, să le dați în cap imperialiștilor, în 1962, de l-ați pus pe jar pe Kennedy? Ați uitat? Nikita! Care era ucrainean!... Tot feromonii, bată-i vina. Vă recunoașteți cu ajutorul lor și după decenii.

(Articol publicat inițial, în feb. 2022, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)