Nu?... Da?...

Nu?... Da?... De când lumea discursul oral a fost presărat cu ticuri verbale de tot felul. Cu ani în urmă vorbitorul obișnuia să insereze o câte o interogație negativă. „Nu?” întreba, retoric, după unele fraze. Cu varianta: „Nu-i așa?”. Semnificația era simplă și inofensivă și se adresa preponderent vorbitorului însuși. Se traducea îndeobște prin: „Sunteți de acord, sper, că la cele spuse n-am alternativă.” Iar alteori avea pur și simplu rolul de a temporiza fluxul exprimării atunci când ideea continuatoare a discursului nu venea suficient de rapid.

Astăzi este la modă interogația pozitivă. Vorbitorul inserează din când în când câte un „Da?”. Iar semnificația nu mai este nici simplă nici, mai ales, inofensivă. Dimpotrivă, departe de a se mai adresa vorbitorului însuși, „Da?”-ul modern îl are drept țintă directă pe preopinent. Și anume perceput ca un adversar, eventual inamic, care trebuie anihilat rapid, de preferință strivit. Rolul temporizator a dispărut și de fapt ticul verbal nici nu mai e tic. Ci armă. Vorbitorul își privește interlocutorul drept în ochi, se încruntă, aruncă fulgere. Și îl somează: „Da? Păi vezi că p-asta n-o știai!” „Da? Vezi că n-ai altă alegere decât să fii de acord cu mine?” Sau: „Da? Păi vezi că eu am (totdeauna) dreptate!” „Da? Vezi ce pățești dacă ai impertinența să mă înfrunți pe mine (care îți sunt net superior)?” „Vezi că ești prost/proastă?” „Da? Ai văzut că ți-am tras-o!”...

„Da?”-ul multifuncțional răspunde perfect necesităților „dialogului” modern. Cel puțin în România. Din când în când se mai ivește în media câte un vorbitor mai în vârstă care folosește vechiul „Nu?” sau și mai vechiul „Nu-i așa?”. Mă uit la el cu compătimire și îmi spun în gând: Uite dom’le cât e de demodat! Și de neajutorat. Oare chiar nu-și dă seama?

(Articol publicat inițial, în mai 2012, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)