Tiparele familiarului (sau teoria cărucioarelor de piață)

Straniu, cât suntem de cantonați în tiparele familiarului și cât de greu ieșim din ele! (Sau, fiindcă n-am „mandat” să generalizez, să spun mai degrabă: Cât sunt eu de cantonat în tiparele familiarului!)

Suntem destui, pensionari îndeosebi, care ne folosim de cărucioare de piață pentru a ne face cumpărăturile în cartier. Există doar câteva modele de cărucioare, unele diferind doar prin culoarea sacului. Dar câte culori pot exista pentru cărucioare? Nepunând la socoteală cărucioarele cu sac cadrilat, n-ar fi mai mult de trei-patru culori disponibile. Așa că, inevitabil, cărucioarele perfect identice nu sunt deloc o raritate: două roți, un cadru metalic, un sac cu clapetă, un șnur cu bumb sub clapetă, cu care sacul se strânge la gură, și un buzunar cu fermoar în spate. Când îl iei la cumpărături, de obicei, îl lași la intrarea în supermarket. Înainte, obișnuiam să-l rog pe paznicul magazinului să-și mai arunce o privire până ce ies cu cumpărăturile. De o vreme însă, văzând că nu se-ntâmplă nimic, las pur și simplu căruciorul la intrare, atent doar să nu se nimerească unul identic alături.

Căruciorul meu e negru. (Și mai am încă unul la casa de vacanță, identic, doar că albastru.) Într-una din zile, astă-toamnă, întorcându-mă acasă cu cumpărăturile și desfăcând sacul la gură, observ că bumbul nu-i rotund cum parcă mi-l aminteam, ci pătrățos. Nici vorbă să mă impacientez. (Reconstitui aici gândurile mele de atunci.) Îmi zic: cine știe, pesemne că n-am fost atent; poate că dintre cele două cărucioare, unul avea într-adevăr bumb pătrățos, dar n-am reținut eu care din ele. Ei, un detaliu nesemnificativ până la urmă. Observ apoi că nu numai sacul ci și clapeta are un buzunar cu fermoar, pe partea interioară. Ei, asta-i chiar o noutate! Și mă gândesc: uite cât de neatent am fost până acum — nici măcar n-am observat buzunarul interior de la clapetă. Dar poate că niciodată până astăzi n-am dat clapeta peste cap, ceea ce mi-ar explica neatenția. În buzunar însă, uite că-s niște hârtii! Ce să fie oare? Le scot, le răsfoiesc, printre ele dau de unul sau două ordine de plată de la o bancă, pe un nume de care n-am auzit. Îmi zic: hai să nu intrăm în amănunte! cine știe ce obligații are nevastă-mea, de care eu n-am aflat încă, sau despre care a omis să-mi dea de știre. Să fiu domn și să trec cu vederea! Dar iată că în același buzunar interior găsesc o pereche de ochelari. Leit ai neveste-mi! Nu-i de mirare: nevastă-mea pleacă deseori de acasă uitând să-și ia ochelarii. Au însă un toc nou, care nu-mi e tocmai familiar. O tot văzusem în ultimele săptămâni cu un toc căruia i se rupsese arcul, capacul nu se mai închidea și urma să-și cumpere un toc nou dar încă nu găsise ceva să-i fie pe plac. Uite că până la urmă a găsit, îmi zic, și a uitat să-mi dea de știre. Ce-i drept, tocul nou nu pare tocmai nou. Dar poate că l-a căpătat de la vreo colegă sau prietenă. Apoi, în fundul sacului dau peste un teanc de pungi de plastic vechi. Așa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată! La noi în casă totul e ordonat, pungile de plastic își au locul lor bine stabilit. Dar, cine știe, îmi zic, poate că ultima dată când a ieșit la cumpărături cu căruciorul, grăbită fiind, le-a lăsat acolo... Nimic, niciun detaliu ciudat nu mă ducea cu gândul la adevărata explicație a nepotrivirilor: căruciorul, deși negru, era unul străin!... Abia când am deschis fermoarul de la buzunarul din spate și n-am găsit acolo sprayul cumpărat de la farmacie înainte de cumpărături, mi s-a aprins becul: Încurcasem cărucioarele la ieșirea de la supermarket!

Cum am rezolvat încurcătura — căci am rezolvat-o rapid — e deja o altă poveste. Dar câte răstălmăciri mintea mea le-a putut încadra cu prostească încăpățânare în limitele „normalului”, ale familiarului, a fost pentru mine o adevărată descoperire. Iată cum se explică, mi-am zis, orbirea mea și — aici îmi iau „mandat” să generalizez — a multor altora atunci când o situație nouă, bună sau rea, se ivește, și toate angrenajele familiarului se pun neîntârziat în mișcare pentru a o anihila, mistifica sau încadra în tiparele cunoscute. Tiparele familiarului cel atât de prietenos, cel atât de benefic, care ne apără, precum un sistem imunitar, de intruziunea noului (care, fie vorba între noi, parcă aș zice că este — totuși — de cele mai multe ori agresiv), tot ele se dovedesc uneori nocive, îndepărtându-ne de soluțiile, de ideile care ne avantajează.

(Articol publicat inițial, în mart. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)