Mondo cane

În ultima secvență din celebrul film italian Mondo cane (l962), pe care l-am văzut la cinematograf cu decenii în urmă, un „artist” extravagant (să-i zicem), „interpreta”, pe scena unui teatru, o „bucată muzicală” la un „xilofon” sui generis. „Xilofonul” era alcătuit dintr-un șir de ființe umane așezate în ordinea înălțimii, în timp ce „interpretul” (și, probabil, și „compozitorul”) se deplasa rapid pe dinaintea acelor oameni și îi lovea peste obraji cu palmele. Deși oamenii erau, cum spuneam, de înălțimi diferite, nu-mi amintesc ca palmele să fi sunat totuși diferit una față de alta, după înălțimea fiecăruia. „Interpretul–compozitor” avea o mobilitate de invidiat de-a lungul șirului, iar palmele aplicate de el, temeinic, cu metodă (și fără vreo reținere), într-o ordine și cu o cadență numai de el știute, cădeau ca grindina peste obrajii bieților oameni–xilofon, care îndurau cu stoicism. Niciunul dintre ei nu lăsa impresia, judecând după expresia feței, că ar fi acceptat, în ultimă instanță, un joc oarecare, fie el și absurd. Nu-mi dau seama care era intenția autorului, dar, cu sau fără voia acestuia, scena avea un tragism aparte. Grotesc, dar nu mai puțin tragism. Spre final, obrajii unora din cei bătuți, care vreme de minute în șir se scuturaseră sub ploaia loviturilor, erau scăldați în lacrimi, iar unuia dintre cei mai scunzi, aproape un pitic, sângele îi șiroia din nas... Era o ilustrare a degradării ființei umane împinse până la limitele absurdului, poate nu atât prin faptul că acei oameni acceptaseră, din cine știe ce motive — poate pentru bani —, acea incredibilă umilință, cât mai ales prin pretenția că totul se încadra în limitele unei arte (extreme, oricum) sau măcar ale unui amuzament de doi bani... Și cu toate acestea în sală s-a râs copios. Fiind ultima secvență a filmului, cum spuneam, încă se mai râdea când s-a aprins lumina. Și atunci unul dintre spectatori, unul vârstnic din câte îmi amintesc, s-a ridicat și s-a adresat indignat întregii mulțimi de spectatori: „Nu râdeți, tovarăși! a strigat el. Lucrurile astea se întâmplă cu adevărat în lumea lor capitalistă!”

M-au iritat totdeauna reacțiile neadecvate — ca să nu spun mai mult — ale spectatorilor la scene de un dramatism evident. Dar intervenția spectatorului indignat de la Mondo cane m-a iritat nu în mai mică măsură. Deși a fost, în bună parte, probabil, îndreptățită. Dar prea eram pe atunci constrânși, instituțional, să facem, să spunem și să simțim numai ceea ce trebuia, ca să accept o constrângere în plus în acest sens. Neinstituțională de astă dată.

(Articol publicat inițial, în dec. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)