Statornicia în dragoste ca feminism

Într-unul din albumele romantice care de câțiva ani încoace fac deliciul internauților, circulând de la unul la altul, se spune: Cel mai important lucru pe care-l poți face pentru copilul tău este să-i iubești mama.

Luând notă de acest sfat, cineva ar putea fi, pe bună dreptate, contrariat. Cum adică, iubirea depinde de voință? Nu-i oare un sentiment acaparator? Poți să iubești sau să nu iubești după vrerea ta? Nu orice iubire are un început și un sfârșit, inclusiv pentru mama copilului tău? Și apoi, dacă vrei să te bucuri de viață — și ai dreptul, ba chiar, după unii, datoria să te bucuri de viață — poți să nu te arunci în vâltoarea unei noi iubiri? A oricărei noi iubiri?...

Și totuși mentalul colectiv include atitudinea negativă față de cel ce trădează în căsnicie, chiar și într-o relație „neînregistrată” de mai lungă durată. Să ne amintim de minunatul cântec al Mariei Tănase: Că cine iubește și lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă/ Târâișul șarpelui/ Și pasul gândacului,/ Vâjâitul vântului,/ Pulberea pământului.

Trăirea vieții, cum se spune, vs. statornicie. Nu-i oare o contradicție aici? Dar câte nu sunt contradictorii în viață!

O întrebare ar fi: „târâișul șarpelui” — plus celelalte! — sunt oare cu bună dreptate pedepse menite celui ce „iubește și lasă”? Nu-i doar o simplă răbufnire de ură? O ipocrizie?

Nu vreau nici să generalizez, nici să mă transform în Dr. John Gray și să dau sfaturi bărbaților, „care vin de pe Marte” (și, eventual, femeilor, „care vin de pe Venus”). Dar oricine care a căpătat deprinderea introspecției, sau, interesat de erotism, a citit îndeajuns pe această temă, va fi observat desigur cum se naște în sufletul său o nouă iubire. Primul pas, oricât ar părea de straniu, este dorința de iubire (v. în acest sens, de pildă, Alain de Botton — Eseuri de îndrăgostit / Essays in Love), disponibilitatea pentru iubire. Vine apoi un cortegiu întreg de mesaje schimbate cu noua „atracție”, un cortegiu de aluzii, de semnale — mare parte din ele sesizabile doar de cuplul în curs de înfiripare — care au menirea să aprindă iubirea. După care, evident, vin pașii „în clar”, așa cum îndeobște este cunoscut.

Atâta vreme însă cât partenera ta (și aici mă adresez îndeosebi bărbaților, care, mă rog, pot să vină, eventual, și de pe Marte!) merită tot respectul, atâta vreme cât armonia dintre ea și tine n-a suferit vreo deteriorare ireparabilă, atâta vreme cât ești conștient că noua femeie care s-a ivit la orizontul așteptărilor tale erotice nu-ți poate oferi nimic semnificativ în plus, stă în puterea ta să te abții să faci oricare dintre următorii mici pași dintre cei premergători unei noi și iluzorii mari iubiri. Stă — încă — în puterea ta să alungi reproșurile aduse partenerei tale stabile, închipuite sau reale, cu unicul scop — pe care adesea îl întrevezi undeva la limita dintre conștient și subconștient — de a justifica în propriii ochi, noua iubire și infidelitatea. Căci după ce ai parcurs toți acei mici pași premergători este deja, de cele mai multe ori, prea târziu.

Cred că prin această voință și prin această responsabilitate un bărbat se poate dovedi a fi un real feminist. Mult mai real, cred, decât acela care, de pildă, adoptă fără reținere codul conduitei formale a feministului.

(Articol publicat inițial, în feb. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)