„Despre morți, numai de bine”

Este un îndemn întâlnit pentru prima oară în „Viețile și doctrinele filozofilor”, opera lui Dioneges Laertios, unde filozoful grec îl atribuie lui Chilon din Sparta. De mortuis nil nisi bonum (dicendum est). Cu alte cuvinte, să nu-i vorbești de rău pe cei (recent) decedați.

Cei mai mulți se conformează. Alții, nu puțini, se întreabă, revoltați: de unde această prescriere a faptelor rele săvârșite de un individ în timpul vieții, survenită brusc odată cu moartea sa? Un răspuns posibil — pe care l-am auzit — ar fi: pentru că defunctul nu mai este de față ca să se poată disculpa. Mira-m-aș sa fie asta! De ce? Pentru că îndemnul grecesc (devenit „creștinesc”) funcționează deopotrivă pentru persoane care nu s-au aflat niciodată în anturajul nostru sau pe care niciodată până la moarte nu le-am cunoscut direct... Un alt răspuns posibil — pe care de asemenea l-am auzit — e că Dumnezeu este singurul în măsură să hotărască dacă faptele pe care le blamăm au fost cu adevărat rele. Mda, ar putea fi. Cu condiția să ne fi abținut de la critici și în timpul vieții celui dispărut. Ceea ce de cele mai multe ori nu-i cazul.

Eu cred că explicația este alta, mai subtilă și în același timp mai simplă. Fie că suntem credincioși sau atei, o temere ancestrală ne înfioară în secret: aceea că în urma celor plecați rămân (totuși), în lumea noastră, spiritele. Măcar pentru o vreme. Și spiritele morților vorbiți de rău ar putea să se răzbune, să ne lovească în fel și chip, să ne distrugă. Altfel spus, zicerea antică, valabilă și astăzi, este una pragmatică.

Dacă însă trece ceva timp și constatăm că vorbitorilor de rău la adresa defuncților nu li se întâmplă nimic, ei, atunci, mai vedem. Defunctul încetează să fie recent și zicerea nu se mai aplică.

(Articol publicat inițial, în nov. 2010, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)