Post-nazism, post-comunism. Similitudini

Multă lume se întreabă cum este posibil ca la aproape trei decenii de la căderea (oficială) a comunismului în Europa de Est, în speță în România, la manetele puterii să se afle, în bună parte, în continuare, dacă nu structuri, atunci să zicem măcar clanuri (de inspirație mafiotă) provenind din nomenclatura vechiului stat centralizat comunist. Eventual, descendenți. Se deplânge prezența — presupusă/dedusă — în instituțiile cheie, mai ales economice, a unor „încrengături” din structurile fostei Securități. Se deplânge de asemenea ignorarea celebrului punct 8 al Declarației de la Timișoara, din 1990, care, dacă ar fi fost aplicat, le-ar fi interzis foștilor nomenclaturiști ai Partidului Comunist și foștilor securiști să ocupe timp de zece ani funcții publice. În sfârșit, se deplânge inexistența în România a unui proces „autentic” al comunismului, similar procesului de la Nürnberg al nazismului. Toate acestea împiedică, se consideră, societatea românească să se purifice după dictatura comuniștilor și să se angajeze ferm pe drumul european al unei democratizări reale.

Să fie oare o consolare pentru noi faptul că nu suntem singurii din Europa care s-au confruntat cu probleme de acest gen?

În anii ’60 a rulat pe ecranele din România un fel de muzical (vest-)german, în care un cor nevăzut, asemenea corurilor antice, punctează din când în când momentele principale ale acțiunii. Unul din personaje era un fost nazist, convertit după război într-un prosper om de afaceri. (Unde oare am mai auzit povestea asta?) Agresiv, mereu în conflict cu noile autorități, reușea de fiecare dată să se ridice cumva deasupra. Până într-o zi când, ieșind dintr-o încăpere după o altercație, se îndreaptă furios spre lift ignorând strigătele de avertizare ale unor muncitori care tocmai lucrau la revizia acestuia; și, deschizând intempestiv ușa, se prăbușește în gol. Iar corul trage concluzia: Din păcate nu avem câte un gol al liftului pentru fiecare fost nazist!... Sigur, nu a fost decât un film artistic. Dar...

Claus von Stauffenberg, atentatorul la viața lui Hitler, executat în iulie 1944, încă mai era „trădător de țară”, la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în ochii unora dintre colegii de școală și dintre profesorii copiilor lui. În timp ce la noi, în România, după aproape trei decenii, Ion Mihai Pacepa continuă să fie pentru mulți un trădător de țară; iar alții îl elogiază pe fostul șef al Securității Iulian Vlad, recent decedat.

Să ne mai mirăm de ce situația în România este cum este?

Dacă ar fi să comparăm post-comunismul cu post-nazismul, ar trebui să remarcăm că sunt multe elemente care despart cele două epoci/spații. Post-nazismul a beneficiat de subvențiile consistente acordate de Statele Unite pentru refacerea economiei germane (împreună cu a altor state) distruse de război, în cadrul faimosului Plan Marshall. Astfel că prosperitatea generală care a însoțit reinstaurarea democrației, a preîntâmpinat în bună măsură neîncrederea în binefacerile acesteia și apariția nostalgiei naziste. Apoi, nazismul, din punct de vedere economic, nu a fost atât de catastrofal precum comunismul, lăsând, în ciuda imenselor distrugeri provocate de război, o infrastructură susceptibilă de a se reface rapid. Nu în ultimul rând, nazismul a venit să disloce temporar (pentru nu mai mult de 12 ani!) o mentalitate consolidată timp de secole, a seriozității, a onestității, a disciplinei și a lucrului bine făcut.

Și totuși...

Rudolf Diels a fost primul șef al Gestapoului lui Hitler. După război a făcut parte din Guvernul Saxoniei Inferioare, apoi a lucrat la Ministerul de Interne din același land. S-a pensionat în 1953, probabil cu o pensie consistentă (dar poate nu specială!), și a murit în 1957, într-un accident de vânătoare.

Iată ce scrie Jonathan Freedland în The Guardian, într-un articol din 2008, intitulat „Răzbunare”: „Au fost zeci, dacă nu chiar sute, de mii [de oameni vinovați pentru regimul nazist, în Germania], și toți au scăpat de judecată exceptând o mică parte. Iată o statistică stupefiantă. După război, oficialii aliaților au identificat 13,2 milioane de oameni numai în Germania de Vest ca fiind susceptibili de a fi arestați pe loc, fiind considerați parte a aparatului nazist. Mai puțin de 3,5 milioane din ei au fost luați în vizor și, dintre aceștia, 2,5 milioane nu au fost trimiși în judecată. Rămân deci circa un milion de oameni — majoritatea nefiind sancționați decât cu amendă sau cu confiscarea bunurilor jefuite, cu o restricție temporară de angajare sau cu o scurtă interdicție de a ocupa funcții publice. În 1949, la patru ani după război, doar 300 de naziști se aflau în închisoare. Dintr-o listă inițială de 13 milioane, doar 300 au avut de pătimit ceva mai serios.

De ce n-au fost pedepsiți mai mulți dintre cei vinovați? «Pentru că ar fi fost o treabă interminabilă», spune David Cesarani, profesor de cercetare la Royal Holloway, Universitatea din Londra (...). El citează tentativa britanicilor de a-i condamna pe cei responsabili de crimele de la Belsen [unul din lagărele naziste]. Procesul a durat nouă luni și i-a epuizat pe britanici. «A fost vorba de un singur lagăr, dar fuseseră 70 de lagăre, cu sute de oameni fiecare. Ca să nu mai vorbim de membrii Gestapo-ului și de cei de la Einsatzgruppen [unități mobile de intervenție].» A-i urmări pe toți cei responsabili de măcelărirea evreilor ar fi însemnat judecarea a mii și mii de oameni — și s-ar fi încheiat cu întemnițarea aproape a întregii populații adulte masculine din Germania. (...)

Lumea voia să meargă mai departe; îndeosebi, americanii erau grăbiți să includă Germania de Vest într-o nouă alianță împotriva blocului sovietic.”

Nu cumva și după căderea comunismului „lumea” a vrut să meargă mai departe? Nu știu. Doar mă întreb.

(Articol publicat inițial, în aug. 2018, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)