Concert simfonic la combinatul siderurgic

Citind din Să nu mori înainte de moarte, de Evgheni Evtușenko, și anume pasaje despre personalități care s-au perindat pe la tribuna manifestației antipuciste de la Moscova, din august 1991, inclusiv despre un celebru violoncelist, pe care Evtușenko îl numește Omul–Violoncel, mi-am amintit de o povestire din anii ’50, din vremurile de glorie ale „realismului socialist”. A trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol, așa că detaliile narative mi s-au șters din amintire. Imaginea generală construită în acea povestire, având o anumită grandoare, mi s-a păstrat însă în minte. Cred că era o povestire de un autor sovietic... În linii mari, un faimos dirijor de orchestră simfonică trebuia să dea un concert într-un oraș „muncitoresc”, iar organizatorul concertului era directorul unei mari uzine din localitate — un combinat siderurgic, cred — și, probabil, deținătorul unei funcții importante în comitetul de partid local. „Drama” apare în ajunul zilei concertului, când, după sosirea în oraș a dirijorului împreună cu marea orchestră simfonică pe care o conducea, se constată că directorul combinatului, care îi era dirijorului — cum altfel? — și bun prieten, este „prins” cu treburi importante de realizare a planului de producție! Și cum, publicul, la rândul său, urma să fie alcătuit, în cea mai mare parte, din muncitorii aceluiași combinat, evident prinși și ei cu aceleași „sarcini de producție”, concertul nu mai putea avea loc. Și atunci directorul combinatului este străluminat de o idee: Ce-ar fi să vii să concertezi chiar la noi în combinat! — îi propune el dirijorului. Dacă să plecăm de la uzină pentru a ne duce la sala de concert nu ne putem permite, vreo două ore om putea rupe din timpul nostru de lucru acolo, la fața locului... La început, dirijorul este revoltat de ideea prietenului său, pe care o interpretează ca fiind lipsă de considerație pentru sine și pentru arta sa. În final însă, acceptă. Cum altfel!... Și concertul are loc într-una din uriașele hale ale combinatului siderurgic. Este exact scena care mi s-a păstrat în amintire. Orchestra începe să cânte — nu mă îndoiesc că era vorba de una dintre marile piese ale muzicii clasice, poate Simfonia a IX-a de Beethoven, de nu cumva o fi fost o piesă celebră de un compozitor sovietic — poate Prokofiev, poate Haciaturian, nu-mi aduc aminte... Muncitorii se opresc din lucru, fiecare la locul său de muncă, pe pasarele metalice, la gura furnalului, în cabinele podurilor rulante, cățărați ciorchine pe schelării pentru a putea vedea mai bine. Cu toții ascultă, transpuși, concertul în timp ce fumul halei industriale se ridică, deasupra jerbelor de scântei de metal topit, spre luminatoarele afumate din înaltul acoperișului. Din punctul de vedere al dirijorului evenimentul se dovedește a fi concertul vieții sale. Cu atât mai extraordinar cu cât a avut loc în împrejurări cu totul și cu totul neașteptate.

Cred că puține imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumția de bună-credință a autorului.) Un grup de oameni cu o educație minimă, neavertizați — siderurgiștii — se ridică brusc la înălțimea spiritualității reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O revelație, cum s-ar spune, pentru ei înșiși. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelația capacității subalternilor săi de a-și apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i așa? — mobilizator! Dirijorul și întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept țintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; și că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuiește, la fel de subit, de neliniștea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.

Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărțirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgiști, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentație a înavuțirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.

Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, și motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.

Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forța lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.

(Articol publicat inițial, în mart. 2008, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)