Privind harta Bucureștiului. Spirit Românesc. Haos. Ficțiune

Spiritul românesc există?
Se întreabă mulți — și s-au tot întrebat de-a lungul timpului — prin ce se caracterizează spiritul românesc. Dacă există așa ceva. Lui Blaga i s-a părut că spiritul românesc a fost — este — modelat de alternanța deal–vale — așa, un fel de sinusoidă a reliefului, prelungită la infinit: „Spațiul Mioritic”! Și tot Blaga — fiindcă se pare că i-a cam plăcut să filozofeze — a văzut veșnicia născându-se în lumea satului. Și anume a satului românesc. Altfel spus, spiritul românesc ar fi un fel de cucernicie de expresie ortodoxă, cu bătaie lungă, ornată cu tradiții și obiceiuri. Aici deschid o paranteză: dacă mă gândesc la mizerabila guvernare pesedistă, înclin să cred, dacă nu chiar în veșnicie, măcar într-o foarte rebelă inerție a satului românesc întru complicitate și delăsare. Altminteri însă, eu nu cred că alternanța deal–vale — această naivitate înduioșătoare a lui Blaga — a modelat spiritul românesc. Și cu atât mai puțin cucernicia veșnică. Nu știu ce anume l-a modelat, dar văd rezultatul.

Anti-urbanism marcă românească
Vă invit să priviți o felie de hartă dintr-o zonă centrală a Bucureștiului. Așa ceva nu cred că veți mai putea vedea la un oraș european. Dezordinea, haosul, lista oricărei idei de sistematizare se văd cu ochiul liber. Țipă. Se vede clar că nu a existat niciun spirit organizator, care să aibă o minimă șansă de sistematizare a zonei. Sau dacă s-o fi ițit la un moment dat, cine știe, va fi fost negreșit anihilat cu grăbire. De ce? Pentru că, fără doar și poate, la vremea când orașul începuse să prindă contur, nimănui nu îi era recunoscută vreo calitate în plus față de ceilalți, și cu atât mai puțin în materie de organizare.

În decursul timpului, pe când străzile erau doar vagi, niciun „apropitar” nu va fi acceptat să-și alinieze casa la cea a vecinului. Alții vor fi trebuit să și-o alinieze după el, nu altminteri. Căci dacă ar fi cedat, acceptându-l pe vecin drept reper, fie el și urbanistic, ar fi însemnat să-i recunoască vecinului întâietatea și în alte privințe. Ceea ce în ochii românului este de neconceput. Fiecare a dorit ca toată lumea să-i vadă și să-i admire casa, cât mai arătoasă și cât mai în față, atunci când moda va fi fost „să rupi gura târgului” cu casa pe care o etalezi. Sau cât mai în fundul curții atunci când va fi devenit de bonton să-ți etalezi bogăția mai discret, în răcoarea grădinii proprii...

Dar chiar și presupunând că, în lipsa unei autorități urbanistice, cetățenii vor fi putut ajunge, teoretic, la o înțelegere în privința unei minime sistematizări/alinieri a clădirilor lor la nivel de zonă (am zice azi), și astfel, pas cu pas, să ajungă la o geometrie cât de cât ordonată a locului — ei bine, o astfel de înțelegere ar fi avut neajunsul major de a necesita timp și ceva efort intelectual; bașca la fel de neplăcute posibile dispute; ceea ce, iarăși, va fi apărut de neacceptat; întrucât necesitatea de a „rupe gura târgului” era prea presantă.

Nu știu dacă în acele vremuri de început edilii dădeau încuviințare pentru construcții, și pentru cum anume să fie și să arate construcțiile, dar această modă occidentală a aprobărilor va fi început negreșit la un moment dat. Căci, nu-i așa? sunt mulți ani deja de când românul și-a îndreptat privirile spre Occident și l-a luat drept model. Și atunci când va fi început (va fi fost implementată!) rânduiala aprobărilor, nu-i greu de închipuit cum se vor fi precipitat „apropitarii” pe lângă edili, cu cerințe, cu pretenții și, desigur, cu șpăgi. Și nu-i greu de imaginat cum se vor fi succedat la guvernare partidele și cum cel sosit la putere va fi șters dintr-un condei — la fel ca în vremurile de astăzi — ceea ce făcuse predecesorul. Iar rezultatul se vede pe hartă.

Nu mai vorbesc de aspectul caselor. Am citit acum ceva timp că în Polonia spre exemplu, pentru a primi aprobarea de a-ți construi o casă individuală e musai să-ți alegi un proiect din cele 14 aprobate de municipalitate. În România, exceptând casele construite de dezvoltatorii imobiliari, care nu își permit să cheltuiască bani pe prea multe proiecte, n-aș exagera prea mult dacă aș spune că nu găsești două case individuale la fel. Se poate obține aprobare pentru aproape orice. Bineînțeles, prin metodele „tradiționale”.

Trotuare și carosabil

Vă rog să priviți imaginile de mai jos, înfățișând o stradă din Atena și, dedesubt, o stradă din București, ambele de pe Google Maps și din același an. Strada din Atena nu este deloc mai largă. Despre greci n-am auzit să aibă vreun renume în materie de ordine și de respectare a regulilor, mă rog, urbane în particular. Și totuși mașinile lor staționate pe străzi văd că nu încalecă trotuarele, nici măcar bordurile, cu nerușinarea cu care le încalecă cele bucureștene. Și nu este vorba doar de indisciplina dâmbovițeană; din păcate situația nu este mult diferită nici în regiunile din România care trec drept mai civilizate... Nu, românului nu-i pasă că îl obligă pe pieton să se strecoare printre mașina lui parcată pe trotuar și zidul casei sau gard — asta în cel mai bun caz —, sau că îl obligă să coboare pe carosabil, inclusiv atunci când împinge un cărucior cu un copil mic. Iar guvernului și poliției nu le pasă dacă românul respectă sau nu legea. Să fie oare ăsta spiritul românesc? Mă întreb doar, nu dau cu parul.

Iarmarocul ușilor
Am locuit o vreme într-un bloc unde pe un același palier dădeau ușile a nu mai puțin de șase apartamente. După schimbarea de regim, când a mai crescut un pic nivelul de trai, a apărut moda ușilor metalice. Ei bine, au fost paliere unde, dintre cele șase uși metalice nou montate, nu erau două la fel. Românului nu-i pasă că acea diversitate de iarmaroc a ușilor, acea lipsă de simetrie și de armonie între modele și culori, violentează simțul estetic. El vrea să fie altfel. Și dacă vecinul nu-l imită, cu atât mai rău pentru vecin. Și uite-așa, nimeni nu imită pe nimeni — toți suntem originali.

Ficțiunea românească este o ficțiune
Aș mai avea, în prelungirea celor de mai sus, câteva cuvinte de spus despre proza românească. Îmi era cunoscută faima de demolator a criticului literar Eugen Negrici, dar nu citisem nimic scris de el. Drept care, mânat de curiozitate, am comandat prin Libris „Iluziile literaturii române”... Ce să spun?... Sincer să fiu, aveam alte așteptări de la „demolator”. N-am aflat din ea răspuns la întrebarea care mă frământă de ceva vreme, de multă vreme, și care știu sigur că îi frământă pe destui alții: de ce nu avem nicio capodoperă românească de ficțiune, care să fie cunoscută și recunoscută peste hotare? De ce nu avem un Ismail Kadare, sau un Milan Kundera, sau un Orhan Pamuk, sau măcar un Imre Kertész?...

Are această întrebare vreo legătură cu dezordinea urbanistică? Sau cu iarmarocul ușilor metalice de pe același palier? Sau cu mașinile parcate pe trotuare?

În volumul amintit, Eugen Negrici se arată foarte preocupat de... mitogeneza la români; de realismul socialist și eventual de perpetuarea nocivă a acestuia dincolo de limita temporală până care se admite îndeobște că acesta a făcut ravagii; se arată preocupat de puținătatea literaturii medievale românești și de gonflarea acesteia în istoriografia literară; acordă spațiu unor personalități literare și politice (aproape exclusiv defuncte) în care s-a investit, poate, mai mult decât meritau; comentează copios unele curente și așa-zise curente atestate în literatura română; și câte și mai câte...

În ce mă privește, soarta realismului socialist din literatură română mă lasă perfect rece. Faptul că unele curente literare își justifică numele, sau ni și-l justifică, mă lasă de asemenea rece. La fel și statura maximizată a unor personalități literare românești. Și așa mai departe. Întrebarea, la care E.N. nu răspunde, rămâne. Bine măcar că îi recunoaște existența: „Literatura ficțională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea națională.” Foarte bine, dar de ce?

Priviți zona centrală a Bucureștiului și veți afla răspunsul... Fiecare loc din acea zonă poate fi asociat cu poezia; poezia sublimului, sau, mă rog, a mizeriei — a „florilor de mucigai”. Poezia este rodul impulsului. Și poate de aceea poezia românească în ansamblul ei poate fi considerată acceptabilă; nu de puține ori chiar reușită. Proza în schimb, necesită organizare, respectarea unor reguli, efort, perseverență. Și fantezie. Fantezia nu înseamnă haos. Proza presupune de asemenea o autoritate formatoare (generic vorbind), autentică, exigentă. Și onestă. Nu a existat o asemenea autoritate în literatura românească. Nimeni nu i-a încurajat pe români să dobândească și să cultive acele calități care îl caracterizează pe creatorul performant de ficțiune... Doar patimi, invidie și găști — asta îți oferă peisajul literar românesc.

„Demolatorul” Negrici, spre deosebire de un Lucian Boia, care, în domeniul lui, este un demolator autentic — și binevenit —, se dovedește a fi un fals demolator. Demolează ceea ce este deja moloz. Dojenește părintește și/sau mângâie pe chelie „formatori de opinie” contrafăcuți și aroganți, prefăcându-se că nu le observă nocivitatea. Și în general se preface că nu vede punctele cu adevărat slabe ale ficțiunii românești. Și ale literaturii românești în general.

(Articol publicat inițial, în dec. 2017, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)