Amintirea lui „tovarășe”

Câțiva ani buni trecuseră de când se instalase comunismul, deja riscai să faci ani grei de pușcărie pentru un banc politic spus într-un cerc de colegi de serviciu, și Doamnei de la școala primară noi încă îi mai spuneam „Doamna”. Când fiica mea a făcut școala primară, în anii ’70, deja devenise „Tovarășa”. Nu același lucru s-a întâmplat în liceu și la universitate: dom’ profesor a rămas „Dom’ profesor”, iar doamna profesoară a rămas „Doamna profesoară” pentru multă vreme, dacă nu chiar până la sfârșit. (Era de obicei „dom’”, și nu „domnul”, căci varianta prescurtată, colocvială, a cuvântului avea darul să atenueze gravitatea acceptări vocabularului „burghez”!)

În rest însă... Mă rog, sunt gata să-i dau crezare fostului președinte Băsescu că lui, pe vremea când era comandant de navă în marina comercială, subalternii nu îndrăzneau să i se adreseze altfel decât cu „domnule comandant”. Hai să admitem că a fost o excepție.

Câteva alte ciudățenii legate de indezirabilul apelativ de pe vremea „regimului burghezo-moșieresc” s-au mai petrecut în spațiul public. Îmi amintesc de Sanda Țăranu, știristă la Televiziunea Română, care, amețită de așa-zisa deschidere ceaușistă de la sfârșitul anilor ’60, i s-a adresat o dată în direct cantautorului Cornel Fugaru cu „domnule Fugaru”; fapt de la care i s-ar fi tras — de n-or fi fost și alte pricini — marginalizarea la TVR. A mai fost apoi Iosif Sava, celebrul realizator al „Seratelor muzicale”, care, timp de ani de zile, s-a încăpățânat să evite penibilul „tovarășe”, înlocuindu-l cu mai diluatul „stimate”. „Stimate Ioan Grigorescu”, i se adresa Iosif Sava nu mai puțin celebrului realizator TV al serialului „Spectacolul lumii” (și mai târziu „participant” — din studio — la Revoluție); la care, într-o seară, interlocutorului său, într-o izbucnire de entuziasm, i-a ieșit porumbelul pe gură: „Domnule Sava!”; corectat însă în secunda următoare cu „Tovarășe Sava!”... Mda.

De regulă, era de neconceput să ți se accepte folosirea apelativului „domnule” în relațiile instituționale, în administrație, în miliție sau în armată. Ba chiar la un moment dat a devenit obligatoriu. Prin lege!

În tramvai, în autobuz, în ticsitele mijloace de transport în comun(ism), lucrurile stăteau cam așa: dacă se întâmpla ca o persoană în vârstă să cedeze locul unei persoane și mai în vârstă (căci asemenea gesturi erau foarte puțin probabile — după educația de care aveau parte la școală și peste tot — din partea tinerilor), atunci invitația putea fi uneori însoțită de un afabil „Poftiți, doamnă/domnule!”. Pe când după o călcătură pe picior, să zicem, urma un iritat: „Uite-te pe unde calci, tovarășe!” De unde se vede că „tovarășe” era un fel de substitut pentru „boule!”.

Am luat parte, prin forța împrejurărilor, la vreo două din acele ședințe de excomunicare din UTM [Uniunea Tineretului Muncitor, pentru cine nu știe] a unor colegi pentru că familiile lor făcuseră cerere de emigrare în Israel. Nu erau dați afară din serviciu, dar nici nu mai puteau face parte din organizație! Și atunci, cei din prezidiu se adresau celor întruniți în ședință ad-hoc, îndemnându-i să voteze pentru excluderea... domnului Cutare — căci dacă părăsea de bunăvoie un stat socialist — nu-i așa? — nu mai putea fi tovarăș cu noi, cei ce construiam socialismul!

Ca scriitor, îmi era imposibil să mă împac cu ideea că un personaj de-al meu s-ar fi putut adresa vreodată cu „tovarășe” vreunui alt personaj aflat, să zicem, pe o treaptă de ierarhie superioară. Drept care m-am ferit ca de dracu’ să scriu texte „ancorate în realitate”, cum cereau imperios editorii din epocă. De altfel, mi s-a spus până la urmă pe șleau — a făcut-o cenzorul comunist Șerban Velescu, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, într-o zi, după o tentativă de-a mea de a obține undă verde de la Stăpânire pentru publicarea romanului Domnul Marius și Doamna cea Mică: „Cum vă închipuiți dumneavoastră că vi se va publica o carte în care personajele își spun de o sută de ori domnule-doamnă!”

Una peste alta, de-ar fi fost doar obligația legală de a te adresa cu „tovarășe”! Dar apelativul socialist/comunist mă tem că reușise să altereze mentalitatea de comunicare în „societatea socialistă multilateral-dezvoltată”. Devenise mai mult decât auto-cenzură. Era un fel de pervertire a comunicării dintre oameni; un soi de acceptare mohorâtă a ideii că la egalitarismul siluit ce se instaurase, un limbaj pe măsură era de neevitat. Nu că domnule/doamnă ar fi fost înlăturate complet din vocabular, ele păstrându-se în cea mai mare parte a conversațiilor informale, în cercuri restrânse, de amici etc. Dar o vagă stânjeneală se instala și persista insidios în mulți dintre noi, cei de-atunci, când cineva, în public, încurcând apelativele, se expunea, folosind „domnule”, riscului ca un potentat al regimului aflat de față sau informat asupra faptului să intervină aplicând prompt și drastic corecția verbală cuvenită: La noi, stimabile (!), se vorbește cu „tovarășe”!

Când, la câteva zile după schimbarea de regim, din decembrie ’89, m-am adresat colegilor de serviciu în sala de ședințe cu „Doamnelor și domnilor”, s-a stârnit o rumoare zgomotoasă — amuzament, consternare și satisfacție, toate laolaltă. Și atât de adânc s-a insinuat fățărnicia comunistă în cei din generația mea, încât chiar și astăzi, la treizeci de ani distanță, mi se năzărește uneori, la auzul apelativelor — deja de mult timp redevenite firești — de „domnule” și „doamnă”, că aud ecouri din acea rumoare de început.

(Articol publicat inițial, în mai 2019, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)