L.N. Tolstoi și „sugestia în masă”

Poate că nu este un lucru foarte cunoscut, dar Tolstoi a fost un vehement contestatar al lui Shakespeare. Nu în sensul că i-ar fi contestat paternitatea operelor, cum s-a întâmplat cu alți contestatari, ci că a contestat pur și simplu arta faimosului dramaturg. Tolstoi are și argumente în acest sens, pe care le prezintă într-un eseu scris la sfârșitul vieții: „Despre Shakespeare și despre dramă” (1909). (V. și traducerea în engleză.) Argumentele, axate prioritar pe „Regele Lear”, dramă pe care a ales-o tocmai pentru că întrunește, se pare, cele mai multe adeziuni ale criticilor, țin de neverosimilul comportamentului personajelor, de un limbaj nefiresc de sofisticat și lipsit de orice specific al personajului etc. Cum nu mi-am propus să detaliez atitudinea critică a lui Tolstoi față de Shakespeare, adăugând eventual și numele altor contestatari celebri, precum Voltaire sau Bernard Shaw (deși subscriu în mare parte la argumentația sa), rețin doar considerațiile prozatorului rus despre mecanismele hipertrofierii percepției unor evenimente și fenomene de-a lungul istoriei omenirii.

„(...) [A]m întâlnit la fanii lui Shakespeare exact aceeași atitudine pe care am întâlnit-o și care se întâlnește de obicei la adepții oricăror dogme, adoptată nu din rațiune ci din credință. (...) Explicația acestei faime uluitoare nu este decât una: faima este rezultatul uneia din acele sugestii în masă care s-au exercitat dintotdeauna și se exercită asupra oamenilor. Asemenea sugestii au existat mereu și există în cele mai diferite domenii ale vieții. Ca exemple frapante de asemenea sugestie, considerabile ca importanță și ca amploare, putem cita cruciadele din Evul Mediu (...), ca și frecventele cazuri de sugestie, șocante prin absurditatea lor, precum credința în vrăjitoare, în utilitatea torturii pentru aflarea adevărului, căutarea elixirului vieții, a pietrei filozofale, sau pasiunea pentru lalele, evaluate la câteva mii de guldeni bulbul, care a cuprins Olanda.”

Tolstoi acordă o atenție specială „fabricării” unor evenimente de amploare de către presă; ceea ce, evident, se aplică cu atât mai mult astăzi, în epoca „celei de-a patra puteri în stat” și a goanei după „rating”.

„Dezvoltându-se presa, s-a ajuns ca de îndată ce un fenomen oarecare, urmare a unor circumstanțe întâmplătoare, capătă o importanță cât de puțin marcantă față de altele, organele de presă să consemneze neîntârziat această importanță.

Îndată ce presa a semnalat importanța fenomenului, publicul îi acordă și mai multă atenție. Atenția publicului motivează presa să studieze fenomenul încă și mai atent, și mai amănunțit. Interesul publicului crește, iar organele de presă, intrând în concurență între ele, reacționează la cerințelor publicului.

Publicul se interesează și mai mult; presa acordă fenomenului și mai multă importanță. Așadar, importanța evenimentului, crescând tot mai mult, precum bulgărele de zăpadă, capătă o evaluare total neconcordantă cu însemnătatea sa, iar această exagerare, dusă adesea până la demență, se menține atâta vreme cât concepția despre lume a liderilor de presă și a publicului rămâne neschimbată. Există nenumărate exemple de asemenea discrepanțe între evaluare și fond, care astăzi, ca urmare a interacțiunii presei cu publicul, apar în cazul celor mai neînsemnate fenomene. Un exemplu frapant de astfel de interacțiune între public și presă este recenta afacere Dreyfus, care a tulburat întreaga lume. A apărut suspiciunea că un căpitan din Statul Major francez se face vinovat de trădare. Dat fiind însă că respectivul căpitan era evreu, sau din cauza unor dezacorduri interne între părți din societatea franceză, acestui eveniment presa i-a acordat un interes oarecum excepțional, deși altor evenimente asemănătoare, care apar în mod repetat, nu li se acordă nicio atenție nu doar în lume, dar nici în rândurile militarilor francezi. Publicul s-a arătat interesat. Organele de presă, la concurență între ele, au început să prezinte, să examineze, să discute evenimentul, publicul a început să se intereseze și mai mult, presa a reacționat la cerințele publicului și bulgărele de zăpadă a început să crească și a tot crescut sub ochii noștri, încât n-a mai rămas familie în care să nu apară dispute despre l’affaire. (...) Străini, pe care nu i-ar fi interesat nicicum chestiunea dacă ofițerul francez a trădat sau n-a trădat, oameni care, mai mult, nu știau nimic despre mersul evenimentelor, s-au trezit împărțiți, unii pentru, alții contra lui Dreyfus, și cum se întâlneau, se și porneau să discute și să se certe, unii afirmându-i cu convingere vinovăția, alții negându-i-o cu aceeași convingere.”

Nu m-aș grăbi să aplic „teoria” lui Tolstoi la nenumăratele fenomene contemporane care, prin amploarea și prin absurditatea lor, au ajuns să frizeze demența. Mă limitez doar la o anumită operă de „artă”, în jurul căreia guvernul, ajutat de unele cercuri „elitiste”, a declanșat o adevărată isterie națională, asimilând respectiva operă cu marile evenimente ale istoriei românilor și încercând să-i culpabilizeze pe români pentru absența simțului istoriei.

Să fim serioși. Dacă ceva nu a lipsit românilor de-a lungul istoriei a fost tocmai un anume simț al măsurii. O anumită... cumințenie a pământului!

(Articol publicat inițial, în aug. 2016, pe blogul WordPress „Impresii și opinii”, desființat)