Bun român: un brand aproape mistic

Să observăm mai întâi că, la fel ca și în alte împrejurări, contează mult ordinea cuvintelor. Adică una e să fii un român bun, și cu totul alta un bun român. Ce înseamnă a fi un român bun? Păi, un român bun nu-i nimic alta decât un român generos, un român bun la suflet; mă rog, la fel ca și un turc bun sau un englez bun. Un român bun înseamnă, pe scurt, un om bun și nimic mai mult. În această ordine a cuvintelor, referirea la etnie este secundară.

Om de omenie
Un bun român însă este o expresie cu o semnificație cu totul aparte. Un bun român nu este pur și simplu generos. Este mult mai mult decât atât. Un bun român este un om de omenie. Ceea ce duce cu gândul mult dincolo de rațiune. Expresia „om de omenie” îl va aduce pe cărturarul român (pe cel bun român, firește), în încercarea — nu de a o explica, căci acest lucru nu-i cu putință, ci de a o împărtăși, de a o transmite — ei bine, îl va aduce în pragul misticii etnice. Numai un actor dăruit cu har, în lumina reflectoarelor, la rampă, transpus, ar putea să-ți transmită ce-i de transmis aici. Parcă îl și văd pe actorul Dan Puric... Apropo, dacă o persoană poate servi de axiomă în construirea unui concept filozofic, în cazul de față a celui de bun român, actorul Dan Puric este acea persoană. Cum spuneam, parcă îl văd pe Dan Puric pe scenă, în fața unei săli atinse de extaz, predicând buna românitate, cu tot repertoriul cunoscut, gen „veșnicia s-a născut la sat”; sau: „noi, aici, la Porțile Orientului, am ținut piept”... și tot tacâmul.

A nu se confunda deci omenia cu banala generozitate. Ce spune DEX despre „a omeni”? Spune așa: „a primi pe cineva în mod ospitalier; a ospăta, a cinsti (s.m.)”. Să fim bine înțeleși: „a ospăta” nu înseamnă nici a te deda la excese, nici a sta de o parte, distant. Cât despre „a cinsti”, ne aflăm din nou în plină confuzie. Căci „a cinsti”, pe lângă „a respecta, a onora, a prețui pe cineva sau ceva; a da cuiva cinstea cuvenită” (tot din DEX), mai înseamnă și „a face cuiva un dar, un cadou; a da cuiva un bacșiș (s.m.)”. Vă dați seama? Pentru a desemna cinstirea eroilor neamului folosim același cuvânt cu care desemnăm ciubucul pe care îl dăm cărăușului de mobilă sau instalatorului hrăpăreț! Dar, mă rog, trecem peste asta. Reținem doar că un bun român e musai să fie om de omenie. Rușine să le fie celor care nu sunt!

Românul neaoș
Înainte de orice însă, un bun român e musai să fie un român neaoș. Sau măcar naturalizat român. Sau descendent al unor naturalizați români în urmă cu o generație sau cu mai multe. În privința asta, trebuie să remarcăm că exigențele nu sunt egale pentru toate etniile. Nu că li s-ar pretinde pe șleau, dar este de preferat ca un grec să fie ceva mai naturalizat decât un francez sau un italian, să zicem (nu mai vorbim de american: vezi Axa...). Sau dacă nu neapărat mai naturalizat, oricum să-și vadă lungul nasului. Căci dacă va încălca măcar unul din atributele bunului românism (scuze pentru folosirea conceptului înainte de a isprăvi completa lui definire!), degrabă i se va scoate pe nas impuritatea originii etnice: Aha, uite că nu se dezminte! Neam de grec!... Sau: Neam de ungur!...

Este președintele Klaus Iohannis un bun român? Având în vedere că a făcut câte ceva pentru țară, că nu este nici ungur, nici grec (ca Tăriceanu), și având în vedere că se bucură de aprecierea lui Rareș Bogdan, de la „Jocuri de Putere”, m-aș încumeta să afirm că da, Klaus Iohannis, deși german de origine, poate fi considerat un bun român. Dar cu dispensă și doar pe o perioadă de probă. Să sperăm că n-o să ne facă de rușine!

Credința strămoșească
Un bun român nu poate să fie decât credincios. Și anume unul ortodox. Un catolic sau un protestant are puține șanse să fie sau să ajungă un bun român. Un ateu, niciuna.

Să ne înțelegem, să cârtești împotriva clerului, mai treacă-meargă. În anumite împrejurări chiar dă bine. Să critici Catedrala Mântuirii Neamului, și nu atât Catedrala în sine, cât mai ales uriașele sume vărsate pentru construirea ei din bugetul statului, nu știu dacă dă bine, dar nu întotdeauna dă rău — depinde de fluxul opiniilor. Unii s-au legat de absurditatea expresiei „mântuirea neamului”, argumentând că mântuirea este o chestiune individuală. Cei care au procedat așa e discutabil dacă sunt buni români. Eu m-aș opri însă la cuvântul „mântuire” și aș observa că, după același DEX, „a (se) mântui” înseamnă, în sensul său religios, „a (se) curăța de păcate; a (se) izbăvi, a (se) salva”. (Mă fac că nu observ că are la origine un cuvânt maghiar — menteni! Asta, după niște lingviști care cu siguranță nu au fost/nu sunt buni români! — înclin să cred.) Nu vi se pare dubios că același „a mântui” generează — schimbându-și doar terminația — două cuvinte total opuse: „mântuire” și „mântuială” — mă rog, în locuțiunea „de mântuială”? Dar... cine știe, poate că cele două sensuri nu sunt chiar atât de opuse pe cât par!

Oricum, ceea ce trebuie să reținem este că credința în Dumnezeu, și anume cea ortodoxă, altfel spus, credința strămoșească, este condiția sine qua non a calității de bun român. Rușine să le fie celor de altă credință, sau de nicio credință! Anticrist! Bolșevic! Rușine! Huo!

Ioan–Aurel Pop: gigea! — Lucian Boia: câh!
Un bun român nu contestă niciodată istoria neamului. Pe cea „clasică”, la ea mă refer. Care, să fim bine înțeleși, e milenară. Sunt câteva repere în istorie pe care trebuie jurat cu latul săbiei pe umăr. Românii sunt urmașii dacilor și ai romanilor (deși preferințele de ultimă oră înclină spre daci — și numai ei); retragerea aureliană a fost doar a administrației — poporul a rămas neclintit pe loc și a dat naștere limbii române — aici, și nu în altă parte!; pentru perioada de dinainte de descălecatul Moldovei și al Țării Românești nu avem documente, dar avem mărturiile lui Anonimus, notarul regelui Béla al III-lea; Iancu de Hunedoara și Matei Corvin au fost români get-beget, așa, ca să crape ungurii de ciudă; Mihai Viteazul nu a fost un condotier dornic de cuceriri ci a vrut cu adevărat — și a și reușit, e drept pentru scurtă vreme — să unifice țările române sub stindardul românismului; Transilvania nu a fost niciodată a ungurilor, exceptând o scurtă perioadă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici atunci...; în 1918, la Alba Iulia s-a exprimat voința poporului, nu a unei elite; ș.a.m.d. Cine crede altfel nu poate fi un bun român. Simpatia bunului român se îndreaptă spre istoricul Ioan–Aurel Pop de la Cluj (–Napoca, pentru aceia dintre bunii români care... cinstesc memoria lui Ceaușescu; și fără Napoca, pentru aceia care nu i-o cinstesc; ambele categorii putându-se considera buni români... dacă îndeplinesc celelalte criterii). Și, ca să închei fraza — care mi-a ieșit prea lungă; scuze! —, îl detestă pe istoricul iconoclast Lucian Boia. Rușine!

Cântul popular românesc
Despre concetățenii săi, bunului român i se îngăduie în general păreri diverse. Se admite uneori a se afirma chiar și că românii sunt hoți, indolenți, pasivi și superficiali (mă rog, plus alte câteva asemenea însușiri negative). Dar numai într-un mod strict generic, adică fără individualizări; și cu condiția ca celor care se exprimă astfel să li se citească pe față că nu o spun cu răutate ci, preferabil, cu durere și cu amărăciune. Sau cu optimism, de ce nu! În niciun caz nu li se va tolera străinilor, și cu atât mai puțin minoritarilor etnici (dar nu numai), să-și facă de cap cu asemenea afirmații. În schimb, un bun român, ca să-și merite brandul, trebuie să susțină cu tărie că românul este blând, tolerant și ospitalier. A! și să refuze cu fermitate să fie puse în discuție cazurile concrete în care se manifestă/s-au manifestat minunatele însușiri mai sus citate.

Nu chiar un vot de blam li se cuvine celor care se îndoiesc de frumusețea portului popular românesc; dar de o bilă neagră nu vor scăpa; ceea ce înseamnă că vor rămâne sub observație. Însă cei care refuză să vadă frumusețea cântecului popular românesc în integralitatea sa — repet: în integralitatea sa! — vor fi decăzuți din calitatea de buni români. Cântecul popular trebuie să cucerească spații, inclusiv nocturne, să răsune în toată splendoarea sa, peste case și peste străzi, să exprime bucuria de a trăi și de a chefui și rușine să le fie celor care, în loc să se bucure de viață, pretind că vor sau că au dreptul să doarmă. Dormire-ar somnul de veci! Rușine!

*   *    *

Ei, se pare că am ajuns la capăt cu definirea conceptului de bun român... A! dar ia stați! Am uitat de Securitate! Taman acum că a cră... hm! că a plecat dintre noi capul Securității, e un moment bun să mai adăugăm că bunului român „nu i se pune” dacă rămâne cu o oarecare simpatie pentru Securitate. În fond, Securitatea 1) nu a fost chiar așa de rea cum se spune, și 2) ne-a apărat de multe rele, s-o recunoaștem, noi toți, buni și mai puțin buni români. Dacă nu era Iulian Vlad, este posibil ca România să fi fost sfârtecată de dușmani. Care sunt peste tot în jur, mai puțin în Marea Neag... Nu, nici acolo! Mai nou, de când cu Crimeea confiscată, vai! nici de ea nu mai putem fi siguri că ne este prietenă.