Gânduri despre infinit

(31 ianuarie 2023)

Citind „Cosmo Sapiens”, de John Hands*

În sfârșit un autor onest și în același timp serios (cam scorțos pe ici, pe colo; și uneori cârcotaș!), care scoate pe tapet întrebări pe care alții le țin sub preș. Cum e posibil, se întreabă Hands ca o particulă, conform ecuației lui Schrödinger, să poată, cu o anumită probabilitate, exista oriunde în Univers? La fel și cu principiul incertitudinii al lui Heisenberg. Unde e vorba de observații și de măsurători (asupra unei particule). Cum de s-a descurcat oare Universul atâta amar de ani, singur, până la apariția omului, fără observații și fără măsurători, pe care le implică teoriile de bază?

„Infinitul este (...) altceva decât un număr foarte mare. David Hilbert, cel care a construit în bună măsură fundamentele matematicii secolului XX, spunea: «Principalul nostru rezultat este că infinitul nu poate fi întâlnit nicăieri în realitate. Nici nu există în natură, nici nu oferă o bază legitimă pentru gândirea rațională.»” Și adaugă: „Dacă Hilbert are dreptate, atunci ipotezele care folosesc infiniți pentru a descrie lumea fizică nu sunt valide.” (pp. 121–2)

Hands se referă în continuare la acele „conjecturi” cosmologice care susțin că Universul este etern. Caz în care George Ellis observă că „dacă un eveniment se întâmplă într-un moment oarecare în timp [într-un timp infinit în ambele sensuri], orice asemenea conjectură trebuie să explice de ce el nu s-a întâmplat mai înainte, având în vedere că a existat un timp infinit în care s-ar fi putut petrece.” (p. 122)

Dacă Universul este infinit în spațiu și în timp, atunci ar trebui chiar în acest moment să existe un tip ca mine care să scrie despre infinit. Și nu doar să existe unul, ci ar trebui să fie un număr infinit de tipi care fac asta. Nu?

Vorbind despre entropia în creștere, Hands face următoarea observație: „această lege [a entropiei în creștere] susține că în timpul oricărui proces dintr-un sistem izolat, dezordinea crește până când se atinge o stare de echilibru. Universul este sistemul izolat suprem, din moment ce, prin definiție, fie conține întreaga materie și energie care există, fie este deconectat de la celelalte universuri dintr-un prezumtiv multivers. Urmează că, dacă acest principiu fizic este valid în univers și dacă universul are o existență infinită, atunci și-ar fi atins starea finală de echilibru cu un timp infinit în urmă, iar noi n-am mai fi vii, deci n-am mai putea să reflectăm asupra acestei probleme.” (p. 122)

Nu că ar exista răspunsuri la toate aceste întrebări, dar măcar să avem onestitatea (iarăși!) să le semnalăm, și să recunoaștem de asemenea că mari gânditori din istoria omenirii nu le-au putut evita și s-au declarat, mai mult sau mai puțin pe șleau, dezarmați.

*Editura Humanitas, 2019, trad. Carmen Strungaru și Doru Căstăian