Continuând lectura povestirilor din volumul „Moartea la Veneția”*
Odată cu „Tristan” măiestria lui Mann face un salt spectaculos, prefigurând — „făcându-și mâna” pentru — Muntele vrăjit. Acțiunea se petrece la un sanatoriu, Einfried, iarna. Un personaj, doamna Klöterjahn, internată la sanatoriu, „doar” cu o afecțiune la trahee, cântă la pian în prezența unui personaj masculin, Spinell (v. Settembrini din „Muntele vrăjit”), din Nocturnele lui Chopin, iar scrisul se transformă în muzică:
„Sunet de corn ce se pierdea în depărtare. Cum? Sau era foșnetul frunzișului? Sau susurul blând al izvorului? Noaptea își revărsase tăcerea peste crâng și în clădire, și niciun avertisment rugător nu mai putea să se opună stăpânirii dorului. Se desăvârșea taina cea sfântă. Lumina se stinse, motivul morții coborî cu un straniu colorit sonor acoperit brusc, iar dorul începu să-și fluture cu graba nerăbdării vălul alb către cel drag, care se apropia prin întuneric cu brațele larg deschise.” (p. 234)
Totul este baroc la Th. M., inclusiv sentimentele. Și cum barocul privilegiază formele și îi lipsește puterea de sinteză și linia de fugă și, în plus, e îngăduitor cu grotescul, un personaj pasional ca dl Spinell se dovedește în final a fi egoist, rece și lipsit de caracter, în timp ce dl Klöterjahn, burghezul interesat doar de afaceri, soțul bolnavei cântărețe la pian, vădește omenie, complezență și caracter.
Un puhoi de impresii năvălește asupra tânărului Tonio Kröger venind dinspre colegii săi bine situați, pe care îi privește cu admirație și cu invidie. Avid să cunoască lumea, trăsăturile lor devin pentru el norme. La 27 de ani, Mann ajunsese deja la măiestria sa „de croazieră”. Iată ce scrie despre personajul său, fără doar și poate un alter ego:
„Lucra în tăcere, izolat, fără să fie văzut și plin de dispreț față de autorii mărunți, pentru care talentul era o podoabă socială (...) dornici în primul rând să trăiască fericiți și iubiți, după tipicul artiștilor, fără să știe că o operă bună poate rezulta numai sub presiunea unei vieți grele, că acela care trăiește nu lucrează și că, pentru a fi pe de-a-ntregul un creator, trebuie ca mai întâi să fi murit.” (p. 275)
Asemănare izbitoare cu „Dublinezii” lui Joyce, scris cam în același timp. Spiritul literar al vremii vădea triumful elocinței. Vocea naratorului se pierde, se dizolvă cu voluptate în „peisajul literar”, unde personajele se înfiripă și trăiesc printr-un miracol. Nimic nu este esențial, și totul este esențial, cum caracteriza un critic literar proza de început a lui Joyce. Devine greu să nu-l urmezi pe Mann. Totul, sub condeiul lui, devine viu, periculos de viu, îmi vine să spun. Despre un om care iubește pătimaș viața, dar nu-și găsește locul.
Zice Thomas Mann, în „Stirpea Walsungilor”: „...fracul probat de cinci ori, a cărui căptușeală moale de mătase îi mângâie mâinile în vreme ce lunecară prin mâneci.” Ia te uite, până unde merge cu senzațiile tactile! E plăcerea pură de a scrie, de a fi demiurgul lumii proprii. Ai zice că-i naturalism. Dar nu, nu-i gratuitate aici: personajul e Siegmund, în iubire incestuoasă cu sora geamănă Sieglinde: e deci dominat de senzații.
Mai scapă prin sita exigențelor literare, „Anecdotă” și „Accidentul de cale ferată”, lucrări minore, pe care Mann, din câte am reținut, nici nu și le-a promovat după prima apariție în reviste. O miză modestă găsim și în povestirea „Cum s-au bătut Jappe și Do Escobar”: mai nimic altceva decât amintita încăierare. O notă personală am descoperit când naratorul, care a asistat la bătaie, a fost tentat să se ofere la rândul său pentru următoarea bătaie, ofertă rămasă doar în intenție: „De ce însă la acea chemare inima mea începu să bată ca o mică tobă?” Știu, l-am recunoscut, îmi zic: impulsul timidului care vrea să se implice în ceva care presupune expunere și curaj și pentru care îi lipsește determinarea.
În „Moartea la Veneția” autorul notelor, Thomas Kleininger, identifică, în partea introductivă a nuvelei, referiri ale scriitorului la propriile sale opere, pe care, bineînțeles, le atribuie eroului său principal, Gustav (von) Aschenbach, bineînțeles scriitor la rândul său: Casa Buddenbrook, Fiorenza, Alteța regală și Mărturisirile escrocului Felix Krull. (p. 421) Și nu e deloc modest în a se (auto)caracteriza: „Cu timpul, în scrierile lui Gustav Aschenbach a pătruns ceva oficial și educativ, în anii mai târzii, stilul său s-a eliberat de îndrăznelile directe, de nuanțările subtile și noi, s-a transformat în ceva exemplar, stabil, șlefuit în spirit tradițional, trainic, formal...” (p. 423)
Dezamăgitor final — recunosc că îl uitasem: răsturnare de situație, ca într-un roman polițist, unde toate indiciile duc spre adolescentul Todzio, căruia naratorul (care de fapt înclină să se confunde cu personajul principal) nu-i prevedea atingerea bătrâneții, moare el însuși subit. De efect totuși, cosmetizarea anticipată a cadavrului ce va să fie, cu puțin înainte de sfârșit, al cărei tâlc prevestitor l-am omis; deși era destul de previzibil... Dacă scaunul pe care ședea (von) Aschenbach pe plajă nu s-ar fi răsturnat (oare de ce?), ar fi trecut ore întregi până să fie găsit și constatat decesul!
*Trad. Ion Roman, ed. Humanitas, 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu