Veșnicia „cea veșnică”

(18 iunie 2023)

Evenimente din trecutul îndepărtat al universului, în particular al Pământului, știința le datează, în general, cu precizie de câteva milioane de ani. Față de miliardele trecute, câteva milioane de ani nici nu contează.

Nu știu de ce m-au trecut fiorii când, cu ceva timp în urmă am citit despre o posibilă civilizație de pe o exoplanetă, nu mai știu care, cum că ar putea să fi existat acolo cândva. Și să fi dispărut cu miliarde de ani în urmă.

Dar e ridicol! De ce să te înfiorezi aflând de o civilizație dispărută cu miliarde de ani în urmă, mai mult decât de una dispărută acum zece mii de ani, să zicem? (Vorba poetului: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.”) Veșnicia e una singură, indiferent că „durează” de zece mii de ani său de câteva miliarde de ani. Cel puțin, din punctul nostru de vedere, al oamenilor. (Căci pentru „obiectele” lipsite de conștiință chiar nu știm cât sau dacă contează.) Și dacă pentru noi oamenii nu contează, pentru cine altcineva ar putea conta?

E o contradicție aici, mi se pare. De ce să te cutremuri de veșnicie de vreme ce veșnicia nu distinge între zece mii de ani și câteva miliarde. Nici măcar între un an și câteva miliarde. Nici măcar între o oră și câteva miliarde. Poate doar să conteze cât de cât (pentru tine, cât ești încă în viață) durata amintirii contemporanilor tăi — a foștilor tăi contemporani. Căci se zice că, nu-i așa, tu dăinui — cât dăinui — în amintirea celor rămași. Dar „dăinuirea” asta e pur metaforică.

A! poate că dacă ești credincios și crezi în viața de apoi, atunci să te înspăimânte și să respingi cu indignare veșnicia „atee”. Adică anihilarea prin moarte. Căci pentru tine, credincios, rămâne speranța că îți vei „petrece” veșnicia de după moarte în rai. Dar te întreb, credinciosule, chiar nu te îngrozește o veșnicie în „sânul lui Avram”? O veșnicie când nu mai ai nicio incertitudine, nicio speranță, nicio temere? Eu unul m-aș îngrozi abia atunci, când clipa următoare n-ar mai aduce nicio incertitudine, nicio temere, și clipele s-ar succeda egale și pline de pace și de împlinire și de bucurie „în vecii vecilor”.

Dar de ce se cutremură de veșnicia „cea veșnică” și ateul, care nu crede în viața de apoi? Ei bine, nimeni nu-i perfect. Și cu siguranță nici în totalitate rațional.