Definiția recunoștinței face trimitere, pe bună dreptate, la „aducerea aminte cu dragoste, cu devotament a unei binefaceri primite”, la mărturisirea binefacerilor primite. Sigur, e cât se poate de plăcut să mărturisești cuiva că îi ești recunoscător (cu condiția ca persoana „receptoare” să aibă același sentiment de mulțumire; căci în caz contrar, mărturisirea își pierde sensul). Dacă însă persoana către care se îndreaptă recunoștința ta nu mai există, sentimentul dispare? Evident, nu. Și atunci „aducerea aminte cu dragoste” rămâne ceva pur interior. Iar dacă stau să mă gândesc mai bine, nici nu știu ce contează mai mult, mărturisirea către binefăcător, sau mărturisirea către tine însuți? Fiindcă a fi recunoscător e un sentiment nobil, pe care îl percepi ca atare și care te înalță în propriii tăi ochi. Probabil că nu sunt prea mulți cei pe care îi încearcă sentimentul de recunoștință. Și cu siguranță nu prea des.
Dar putem fi recunoscători la fel de bine și noțiunilor abstracte și/sau obictelor neînsuflețite. De exemplu, pot să spun: sunt recunoscător orașului în care am trăit sau m-am născut, sau întregii omeniri (bate-n lemn!). Sau Timpului (infinit, sau cam pe-acolo) care a permis apariția unei așa minunății precum specia umană, care așa și pe dincolo... Asta, în loc să mă înspăimânt de imensitatea lui — în trecut și în viitor, așa cum mi s-a întâmplat în ultima vreme, tot citind cărți de cosmologie și de fizică și lăsându-mă dominat de neliniștea Timpului infinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu