(Memento)
Când am scris „micul meu roman” Domnul Marius și Doamna cea mică, în ianuarie 1983, am pornit de la o variantă restrânsă, altminteri ratată literar, de unde am preluat scena dezmembrării trenulețului. Care simboliza, în intenția mea, acceptarea daunelor suferite. Pentru că mi s-a părut că omul prea trăiește și își modelează viața cu spectrul daunelor, care trebuie evitate cu orice preț, de-a lungul întregii vieți. Altfel spus, o viață fără risc.
Dacă era să aplic însă principiul mie însumi, am avut încă de la început o îndoială că aș fi dispus să accept riscul, respectiv daunele, pentru că imediat puneam o condiție: să nu existe un profitor de pe urma daunelor suferite de mine. Ceea ce infirmă viabilitatea dezideratului. Căci sunt rare, cred, cazurile când o daună cade din cer, fără ca cineva să profite, să câștige de pe urma daunei suferite de mine. Cu alte cuvinte, risc da, dar să existe profitori era/este inacceptabil și umilitor.
Și într-adevăr, simbolistica dezmembrării trenulețului a rămas pur literară. Am continuat să-mi modelez viața, în multe privințe, ca pe un registru contabil: reușite și pierderi. Pentru fiecare pierdere a fost/am găsit un/niște profitori, ceea ce a anulat de fiecare dată „noblețea” acceptării daunelor. Dar, în definitiv, e „nobil” să te resemnezi acceptând pierderile? Probabil că există o artă (sau o știință) a echilibrului între câștiguri și daune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu