„Era o femeie” — citesc în Dulapul de haine (o poveste plină de enigme) [Ei, dacă spui tu!] — și mintea plămădește imediat un personaj feminin, deocamdată arhetipal, stem... „o doamnă voinică” — continuă Mann — și mintea remodelează personajul în consecință: o nemțoaică vânjoasă, cum trebuie că-s destule pe-acolo... „bătrână”, mai zice autorul — păi atunci, ajustăm: personajul se încovoaie puțin, dă semne de slăbiciune, se ivesc zbârcituri pe față... „slabă” — continuă Th. M.: forma din minte se modifică brusc renunțând cu totul la voinicie, dar își păstrează statura potrivită... „și înaltă”, încheie scriitorul german fraza; ei, păi zi așa! personajul suferă o alungire finală mizând totul pe siluetă și vârstă.
Ce ți-e și cu descrierile astea... „Privirea ei nu era doar nătângă” — citesc în Luischen —, „ci și de o anumită viclenie lascivă și se vedea bine că această femeie nu era prea mărginită ca să nu fie înclinată să provoace nenorociri.”... Eu parcă știam că dacă ai făcut o caracterizare a personajului, ai stricat totul (v. de ex. Alain Robbe-Grillet: „[D]in clipa în care un autor spune despre personajul său: «Este un gelos sau un avar», putem fi siguri că acest personaj e mort.”). Mă rog... Thomas Mann avea pe-atunci vreo douăzeci și cinci de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu