Pe undeva eroul principal, dacă se poate spune astfel, Ulrich — deci alter-egoul autorului — spune că nu se iubește pe sine. Poate că aici e cheia scriiturii. Cineva care nu se iubește pe sine nu-i capabil să găsească în interiorul său un filon care să se constituie într-un model pentru o construcție, având în vedere că orice construcție literară pornește de la sine. Iar „Omul...” nu-i o construcție, e o anti-construcție.
Oare ăsta să fie tiparul romanului modern? Planturos? Și nu știu de ce unii se simt tentați să-i calce pe urme. Să aduni claie peste grămadă, într-o ordine aproximativă, pare la îndemâna multora. Și poate chiar este. Bașca că conceperea unor pasaje poate da în frenezie. (Adevărul e — totuși — că pe alocuri „îngrămădeala” reușește să captiveze!)
Dacă institui drept criteriu de performanță literară asemănarea cu viața, s-ar putea să nu livrezi o definiție univocă, deoarece pentru unii viața este o construcție, sau preponderent construcție, în timp ce peste alții ar putea fi acumularea mai mult sau mai puțin dezordonată de părți inegale ca valoare.
„Ceea ce face din această sete novatoare un perpetuum mobile nu este nimic altceva decât dezagrementul că între sinele nebulos și individualitatea celor dinainte, care s‑a și pietrificat într‑o carapace străină, s‑a strecurat o pseudoalteritate, o personalitate colectivă, doar imprecis apropriată. Cu un pic de atenție, poți întotdeauna distinge în cel din urmă viitor, ce tocmai se desfășoară, vremurile trecute care vor să vină. Ideile cele noi sunt așadar doar cu treizeci de ani mai vechi, însă mulțumite și doar puțin mai corpolente și trecute, cum ar fi dacă alături de fața strălucitoare a unei fete ai vedea chipul stins, devastat, al mamei; sau pur și simplu, ele n‑au avut succes, s‑au emaciat și s‑au cocârjat până n‑a mai rămas din ele decât o lozincă reformistă, în numele căreia își duce campania un nebun bătrân pe care cei vreo cincizeci de admiratori ai lui îl denumesc marele Cutare.” (p. 130)
„Clavirul își bătea cu ciocănelele lui bumbii licăritori ai notelor într‑un perete de aer. Deși faptul care se desfășura acum fusese la începuturile lui cu totul și cu totul real, zidurile camerei dispăreau, iar în locul lor se ridicau pereții de aur ai muzicii, închizând spațiul tainic în care sinele și lumea, percepția și sentimentele, interiorul și exteriorul se contopesc în felul cel mai nelămurit, în timp ce el însuși este cu totul senzație, definiție, precizie, e alcătuit chiar dintr‑o ierarhie de detalii ordonate ale unei străluciri.” (p. 141) [Și întregul capitol: impresionant]
Pentru autorul de „planturos” este o performanță să se întrupeze în multiple „eu”-uri, într-o lume, deci, „multiegolară”. Iar pentru cititor este o performanță să-și transfere atenția de la un „eu” la altul și să nu-și piardă busola. Ca să nu mai vorbim de satisfacția intimă de a fi fost capabil să descifrezi inextricabilitatea! De aici, probabil, și aprecierea critică a profesioniștilor; căci în definitiv criticii profesioniști sunt și ei oameni, nu? Au și ei satisfacțiile lor lumești, în cazul de față să fi rezistat maratonului literar, bașca să-l fi și deslușit (cât de cât).
Apropo de călcat pe urme. Am auzit de un prozator român care visa să scrie un roman de două mii de pagini (cam de două ori cât „Omul fără însușiri”); n-a mai apucat. Un alt prozator român visa să scrie un roman „pe coridoarele căruia să te pierzi” — sau cam așa ceva; nu l-a scris încă, dar sunt puține șanse, cred, s-o mai facă. Un al treilea prozator, tot român, se pare că a creat deja, în mai multe romane, „coridoare” pe care să te pierzi; și, culmea, unii s-au și pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu