Să mă bată Dumnezeu dacă mai pricep ceva! Trei sferturi de carte am avut sentimentul unui mijloc/miez (de roman) relativ tern, mă rog, nu chiar de toate zilele (că e totuși Julian Barnes), dar oricum unul ușurel, cursiv, de citit în tren sau pe plajă, și îmi doream o schimbare de registru în final, ca să mi se ofere șansa de a lansa ideea: ultima impresie contează! Și când colo!...
După patruzeci de ani (dublu față de Alexandre Dumas) personajele sunt cu... patruzeci de ani mai bătrâne, adică pe la 60+, relațiile/legăturile se schimbă dar sunt departe de a se limpezi. Eroul, Anthony Webster, alias Tony (aka Barnes, desigur), a trecut prin dilema „femeie așezată” la casa omului, i.e. Margaret, nevastă-sa, vs. femeie misterioasă, volatilă am zice astăzi calchiind jargonul economic, i.e. Veronica, iubita din tinerețe; le-a pierdut pe amândouă, dar misterul prevalează, i.e. Tony încearcă să dea de urma Veronicăi (cu mijloace moderne, respectiv S.M.S). Între timp, prietenul său de pe vremea școlii, Adrian Finn, implicat și el în calitate de rival/succesor în povestea Tony–Veronica, se sinucide din motive necunoscute și narațiunea se complică. Tony se întâlnește de vreo două ori cu Veronica lui (vorba vine) de acum patruzeci de ani, Veronica e îmbufnată, resentimentară, vindicativă și ternă, toate în același timp (de ce a mai acceptat întâlnirile — e una din necunoscute). Apare în zonă și o gașcă de ciudați/handicapați, dintre care unul cu pălărie tapată cu insigne se dovedește a fi fiul răposatului Adrian și al Veronicăi, pe care, trecând pe lângă ea, o numește Mary. De ce Mary? Misterul se elucidează când cineva îl lămurește pe Tony că Mary nu era mama sa, a ciudatului, ci soră-sa! Poftim de mai înțelege ceva! Scotocind pe Google, am aflat de la Andrew Blackman că, citez, „Așadar, marea revelație este că Adrian a avut o aventură cu mama Veronicăi, așa că tânărul Adrian este fratele Veronicăi, nu fiul ei, așa cum presupunea Tony.” Iar Veronica e moartă de șase luni! (Atunci cu cine s-a întâlnit Tony?)... Moment în care trebuie să ridic mâinile și să mă predau: n-am reușit să aflu cine ce este sau cine ce a fost sau cine ce ar fi vrut sau ar fi trebuit să fie.
Cert este un singur lucru, că JB a creat așteptări (atât cât a creat), iar în final totul s-a transformat într-un rebus. Iar dacă romanul te lasă pe gânduri, te lasă astfel tocmai cu privire la respectivul rebus. Nedezlegat.
Fără să cunosc biografia autorului, fraza sa din roman, către sfârșit, ar putea fi revelatoare (mă gândesc): „Ce știam despre viață — eu, care trăisem atât de prudent? Care nici nu câștigasem, nici nu pierdusem, ci pur și simplu lăsasem viața să mi se întâmple?” Cam asta e cartea: o încercare de a recupera o viață anostă, netrăită, eșuată, așa cum eșuăm mai toți, unii recunoscând-o, alții nu. Încercarea rămâne la rândul ei eșuată. N-o ajută nici metafora râului Severn din UK, legat de tinerețea personajelor, unde, în circumstanțe date, ia naștere un val misterios care se propagă în amonte, sugerând întoarcerea la începuturi, pe firul vieții.
Rețin, spre final, o frază memorabilă, una dintre puținele din carte: „Te apropii de sfârșitul vieții — nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți.” Dar sentimentul ei — de fapt sensul, cum apare în titlul original: The Sense of an Ending, rămâne pe data viitoare.
Traducerea, cursivă: Radu Paraschivescu; ed. Nemira, ediția a IV-a, 2020.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu