Daniel Morar: Ei, lăsaţi-mă, domnule, cu veniturile. Întrebaţi preşedintele, de ce ne aşteptaţi pe toţi să ne întrebaţi de venituri? (dintr-un interviu,17.12.2020)
Principialul domn Morar
Să încep cu sfârșitul. Zice Daniel Morar:
„În final am realizat că s-au întors [securiștii] și că, într-un fel sau altul, controlau deciziile statale și, în parte, justiția. De data aceasta, într-o combinație extrem de nocivă cu procurorii conduși de Laura Codruța Kövesi. Așa mi s-a clădit convingerea că serviciile de informații trebuie înlăturate și ținute cât mai departe de activitatea judiciară pentru ca niciodată să nu mai aibă forța” etc. (p. 635)
„Pe cale de consecință”, cum sună deducția în jargonul juridic, ura lui Daniel Morar nu era/este mai puțin aprigă atunci când vine vorba de judecătorii CEDO, care au contestat sentința de demitere a Laurei Codruța Kövesi din fruntea DNA. Dar și atunci când vine vorba de judecătorii Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), care au intervenit, în 2018, când „CC a pronunțat una din cele mai curajoase decizii ale sale, prin care, propriu-zis, a invalidat hotărârea instanței europene [privitoare la oportunitatea și legalitatea înființării Secției pentru Investigarea Infracțiunilor din Justiție — SIIJ]” (p. 552):
După cum se poate vedea, Morar a fost/a devenit la un moment dat convins că are o misiune măreață: să elimine serviciile de informații — de fapt SRI-ul, ținta predilectă a aversiunii sale, în cap cu șefii George Maior și adjunctul său Florian Coldea (pe care avea la un moment dat să-i reclame lui Băsescu că dețin puterea de prea mult timp și că „au prea multă putere”). Este aici o împletire — „nocivă”, ca să preiau termenul fostului magistrat-autor — a două aversiuni: cea față de SRI și mai ales față de Codruța Kövesi, pe care n-o poate ierta pentru „teroarea” provocată în rândul judecătorilor Curții Constituționale (CC) pe când aceasta se afla la conducerea Direcției Naționale Anticorupție (DNA), iar CC, din care făcea parte autorul, se poziționa de partea cealaltă a „baricadei”, făcând (implicit sau explicit) jocurile PSD-ului lui Liviu Dragnea, care chiar se dădea de ceasul morții să pună hamurile pe țară. „Daniel, ăștia o să ne aresteze!” ar fi zis la un moment dat Augustin Zegrean, președintele CC, citat de Morar (p. 642). DNA, prin Codruța Kövesi, ajunsese atât de departe încât să îndrăznească să pună sub acuzare membri ai Guvernului pentru favorizarea infractorului: tocmai fusese emisă celebra Ordonanță 13 menită să-i dezincrimineze pe capii PSD-ului. Acțiunea în justiție a DNA crease panică în rândul guvernanților, dar și în CC, care, sub diferite pretexte, se implica de partea puterii. Recunosc, așa ceva nu se poate uita. Umilința — o asemenea umilință — nu poate fi trecută cu vederea. Să nu uităm că cartea a fost scrisă după ce Codruța Kövesi fusese aleasă procuror-șef al Parchetului European. Așadar, după umilința suferită de Morar în timpul mandatului său la CC („Abia atunci a început să-mi fie frică” — p. 647), mai vine și succesul european, imens, repurtat de cea care, aflată în fruntea Parchetului General, încheiase celebrele protocoale de colaborare cu SRI, și pe care „Slugărel” Toader o demisese prin intermediul somnolentului președinte. E clar, Morar a avut toate motivele din lume să-și reverse ura îndelung dospită în timpul mandatului de la CC împotriva celor două „obiective” majore ale sale, SRI și Codruța Kövesi.
Într-un fel, mă amuză ura egală pe care cei doi „Morari” au revărsat-o asupra adjunctului SRI, Florian Coldea. „Băi Coldea, bă băiatule...!” se închiondora amenințător tizul lui Daniel Morar, Radu Morar(u), pe ecranul televiziunii sale, „Nașul tv”. Morar (procurorul) n-a fost niciodată atât de fioros, dar cu siguranță a fost la fel de înverșunat în sinea lui.
„M-a surprins la această speță [intervenția CJUE] nu atât activismul judecătorilor CJUE, până la urmă instanțele suprastatale și, uneori, curțile constituționale se manifestă în acest mod, ci partizanatul și lipsa de rigoare în expunerea argumentației juridice, neputând să-mi explic cum o instanță cu o asemenea autoritate a putut fi atât de superficială în motivarea dată.” (p. 553)
Imaculata și infailibila CC n-a găsit nimic anticonstituțional în demiterea Codruței Kövesi („Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.” — am citat din Decizia CC din 30 mai 2018; la care, e drept, Morar a făcut opinie separată, dar pe care ulterior avea să o apere și să o justifice cu tărie), pe care CEDO a invalidat-o. Dar ia uite ce spune — mărturisește — principialul domn Morar despre colegii săi:
„Își canalizau ideile [membrii CC] nu pentru a apăra o viziune despre modul cum trebuie să arate și să funcționeze angrenajul societar și statal, ci pentru a-și ajuta prietenii și colegii de partid ajunși la judecata Curții. Partizanatul era manifest în special atunci când trebuiau să protejeze funcțiile publice ocupate prin încălcarea legii și de amicii lor sau de amicii amicilor lor sau în situația în care aceștia erau implicați în diverse procese aflate pe rolul instanțelor, iar o decizie a Curții Constituționale ar fi influențat mersul dosarelor” (p. 589).
Și încă:
„Cred (...) că ceea ce nu au putut ierta în niciun caz judecătorii [CC, în cazul demiterii Codruței Kövesi] au fost actele exprese de amenințare și intimidare la adresa lor. Acțiunea în forță de ridicare a judecătorului Greblă, reținerea acestuia și apoi trimiterea în judecată într-un dosar contrafăcut [atenție, încă nu se pronunțase achitarea „constituționalului”] au fost percepute în aceeași notă de toți judecătorii: erau menite să genereze frică” (p. 650).
Curat constituțional! Așadar — o spune nimeni altul decât onorabilul domn Morar —, nu rațiunea, nu legalitatea actului în sine au contat pentru membrii CC în luarea deciziei, cât mai ales antipatia pentru Codruța Kövesi. Asta e deci Curtea Constituțională, în toată splendoarea ei, cea „complet independentă față de executiv”, cum zice Morar la p. 552. (Cu Dorneanu în frunte! Pe care Morar însuși îl descrie ca pe „un veșnic apropiat al puternicilor zilei” și care cu ceva timp în urmă îl făcuse pe Mugur Isărescu scăpat de acuzația CNSAS de colaborare cu securitatea; la fel și alte figuri la fel de dubioase în componența CC: „membrii săi sunt numiți de către autorități publice cu o pregnantă încărcătură politică (...), iar o parte dintre ei au fost chiar membri ai unor partide politice” — o spune Morar în persoană la p. 588.)
Puterea (Curții/Curților) corupe, puterea absolută (a Curții Constituționale) corupe absolut
De ce puterea Curților corupe? Păi să vedem ce spune chiar onorabilul domn Morar — doar două exemple:
„Un val de procese s-a iscat în toată țara [la înființarea DNA și DIICOT — în anii 2000 — când salariilor judecătorilor de acolo au fost stabilite cu 40% mai mari decât ale celorlalți magistrați, stârnind proteste pentru «discriminare» în rândul magistraților], în final ajungându-se ca sporul pe care legiuitorul l-a conceput pentru a stimula și recompensa exclusiv activitatea magistraților în combaterea corupției și a crimei organizate să fie plătit cvasi totalității judecătorilor și procurorilor. (...) [S]e solicitau diverse alte drepturi, precum prima de concediu, sporul de vechime în muncă, sporul de specializare, sporul de periculozitate, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate, tichete de masă, sporul de permanență, sporuri de fidelitate și diferiți coeficienți de multiplicare. Mii și mii de procese s-au aflat dintr-odată pe masa judecătorilor, care erau chemați să se pronunțe în chestiuni care îi priveau personal. Sistemul judiciar își făcea singur dreptate” (pp. 558–9).
Să observăm doar, în treacăt, că Morar nu zice nimic de pensiile nesimțite și nici de pensionarea după douăzeci de an de serviciu.
Și încă o ispravă din „breasla” magistraților. E vorba de campania de controale la punctele de trecere a frontierei, unde acționa și cel mai probabil acționează în continuare mafia polițiștilor de frontieră și a vameșilor:
„Toți banii colectați într-o tură [de-a polițiștilor de frontieră, respectiv a vameșilor] erau ascunși până la ieșirea din tură (...) apoi erau aranjați în calupuri de 10, 50, 100 de lei sau valută, numărați și împărțiți conform unor cote stabilite dinainte (...). Secția penală a ÎCCJ a emis mandate de arestare preventivă pentru toate cele 28 de persoane din «gruparea Mironescu» [un fost secretar general al MAI]. [D]upă șapte ani de cercetare judecătorească, [Înalta Curte de Casație și Justiție — ÎCCJ] i-a achitat definitiv pe toți” (p. 433, 440–1).
Cazuri izolate? „[A]vem imaginea magistraturii române din acei ani, iar fotografia nu e deloc măgulitoare” — o spune însuși fostul magistrat-autor la p. 403. Tot cu achitare s-a soldat și „Dosarul transferurilor”, din lumea fotbalului, în care onorabilii frați Becali și onorabilul domn Copos au fost achitați în 2012, după 66 de termene de judecată; pentru ca apoi să iasă la iveală faptul că judecătoarea Geanina Terceanu, de la Tribunalul București, fusese mituită cu 200.000 de euro (pp. 220–2). Doar că, ciudat, achitarea în acest caz s-a dovedit a fi urmare a corupției, în timp ce achitarea „colegului” Toni Greblă, câțiva ani mai târziu — o spune Morar —, „demonstra că dosarul Greblă nu fusese decât o înscenare”.
O Curte Constituțională, două doctrine juridice
Pe undeva, Morar înfierează puciul pus la cale de Ponta și gașca sa imediat după instalarea în fruntea guvernului, în 2012, după căderea guvernului Ungureanu. Atunci intervenise în regim de urgență toată suflarea din afara țării — ambasadori și UE; căci forțele din interior se dovediseră neputincioase în stăvilirea asaltului pesedist, hămesit de putere. Iată însă că după câțiva ani, în 2017, un alt asalt al pesediștilor, materializat în faimoasa Ordonanță 13 — de care am mai amintit —, abrogată după câteva zile, când opinia publică s-a trezit din letargie și a ieșit în stradă cu sutele de mii, stârnește brusc „stupefacția” lui Morar: ordonanța de abrogare conține „un fapt nemaiîntâlnit” — referirea la protestele de stradă și la „luările de poziție” ale instituțiilor din domeniul judiciar, ÎCCJ, Ministerul Public și CSM. DNA inițiază punerea sub acuzare a membrilor Guvernului pentru favorizarea infractorului; Meleșcanu, în calitate de șef al Senatului, trimite contestație la CC (ca să vezi tocmai cine!); iar lui Morar îi revine să întocmească raportul: CC va admite contestația lui Meleșcanu. Ocazie cu care orgoliul lui Morar dă pe din afară; se laudă în carte că raportul CC, trimis celorlalți judecători ai CC, conform procedurii, ajunge cumva la urechile lui Kövesi, care, de frică, stinge acțiunea DNA; iar Morar nu-și refuză plăcerea de a constata: „procurorii care deschiseseră investigația [s-au grăbit] să scape de dosar ca de un cartof fierbinte” (p. 538). Păi de ce să ne mirăm că Ordonanța 13 îi favorizează pe Dragnea și gașca — se întreabă Morar? Așa se întâmplă cu fiecare lege, explică el: orice lege de clemență/dezincriminare poate favoriza rude sau prieteni ai legiuitorului. Ce s-ar întâmpla dacă asemenea legi ar ajunge motiv de cercetare penală?
Când juriștii români s-au adresat CJUE în legătură cu înființarea SIIJ (despre care CCR se pronunțase că nu încalcă Constituția), Morar comentează: „Curtea de la Luxemburg (...) ajungea la concluzia că dreptul UE și Mecanismul de Cooperare și Verificare (...) se opuneau existenței SIIJ atât timp cât înființarea acestei secții nu ar fi fost justificată de motive obiective și verificabile și nici însoțită de garanții specifice care să asigure că independența magistraților nu este afectată” (p. 550). Morar consideră că CJUE s-a pronunțat într-o manieră evazivă, îi suspectează pe judecătorii de la Luxemburg de partizanat, lipsă de rigoare, superficialitate, ca și de orgoliu și că nu pot accepta ca o altă instanță să le conteste deciziile (p. 553–4).
La fel ca mai toți ceilalți demnitari trecuți prin funcții înalte, Morar își găsește merite inegalabile în mandatul lui. Codruța Kövesi, „deși a început bine la DNA”, a găsit instituția cu un procent de 90% rată de condamnare, și a lăsat-o la 50%. (În treacăt fie spus, la fel se laudă cu performanțele lor trecute și un Adrian Năstase, Ponta, Băsescu sau Câțu; ca să nu mai spun că la fel se laudă și aproape oricare meșter pe care îl chemi să-ți facă o lucrare în casă și doar ce-l auzi că dezaprobă dezgustat calitatea lucrărilor meșterilor dinainte.)
Tot lui Daniel Morar și CC le „datorăm” și prescripțiile de răspundere penală pentru atâția șnapani de rang înalt și cu ștaif care și-au pus în cap — și în mare parte au reușit — să devalizeze România. Ne aducem aminte: scandalul cu completurile de judecată de 5, care, în viziunea CC, nu au fost corect trase la sorți; ceea ce a dus la anularea a nenumărate sentințe ale unor indivizi deja condamnați sau la achitarea peste noapte a altora cu procese pe rol; invalidarea probelor obținute prin interceptări ale SRI pe mandate de siguranță națională (cu pretextul: cine verifică legalitatea interceptărilor? Plus că probele erau obținute în afara acțiunii de urmărire penală; apropo, aici ar fi de „coroborat” cu o altă observație a autorului: „[U]neori, în timpul anchetei, descoperi fără să vrei și alte lucruri (p. 181); dar asta se întâmpla, hăt, în 1997; de atunci și până la neacceptarea de către CC a probelor obținute în mandate MSN, onorabilul domn Morar devenise alt om!); și adaugă Morar, sarcastic, aducând chestiunea în derizoriu: Deci făptuitorii trebuie pedepsiți, chiar dacă probele au fost strânse de „ofițerii de informații, pompieri sau pădurari” (p. 555). La fel, chiar scoaterea corupției de pe lista de amenințări la adresa siguranței naționale, întocmită de Consiliul Suprem de Apărare al Țării — CSAȚ. Unde vine vizionarul Morar (care era raportor al CC în chestiune) cu o explicație-bombă: Atunci când CSAȚ a pus corupția pe lista amenințărilor la adresa siguranței naționale a avut în vedere „abordarea fenomenului la nivel macro, cu rolul de a servi la formularea unor politici publice și a unor inițiative legislative, și nicidecum nu putea converti infracțiunile în corupție, fiecare caz în parte, într-o amenințare la adresa securității naționale” (p. 631). Aha, deci asta era!
CC, cu bocancii în politică
În februarie 2020 guvernul Orban este demis prin moțiunea de cenzură a PSD. Iohannis îl desemnează a doua oară premier pe același Orban cu scopul de a provoca încă o cădere de guvern (așteptându-se și la o a treia), în vederea unor alegeri anticipate. Președinții celor două Camere (Ciolacu și Meleșcanu) sesizează CCR pentru un conflict juridic de natură constituțională între președinte și Parlament. CCR intervine și decide că a doua numire de către Iohannis este neconstituțională. Motivul? Numirea de către președinte a unui premier trebuie să aibă în vedere obținerea unei majorități care să asigure stabilitate statului. Argumentează să numirea de către președinte a fost făcută publică și a vizat de la început alegerile anticipate; la fel și prim-ministrul. Deci președintele, care prin Constituție, trebuia să fie echidistant, făcea jocuri politice. CC, nu! Curtea știa mai bine decât președintele și decât șefului Guvernului cum e mai bine să ajungi la stabilitate: alt premier desemnat, nicidecum alegeri anticipate. Să ne amintim doar de protestele de stradă provocare de Ordonanța 13 — aceleași proteste care fuseseră invocate de onorabilul domn Morar drept un „fapt nemaiîntâlnit” în motivarea unui act de guvernare, respectiv ordonanța de anulare a Ordonanței 13. Atunci stabilitatea țării nu era în discuție! Acum, cu un eventual al doilea guvern Orban, era.
Să nu uităm nici de neconstituționalitatea declarării stării de urgență prin ordonanță de urgență și anularea amenzilor date în legătură cu Covid 19 (p. 576). Cică Avocatul Poporului sesizează CC la cererea a 722 de medici cu privire la internările forțate. Cei internați ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a se adresa instanțelor! 722 de medici, nu mă îndoiesc că „indignați” — doar s-a mai auzit expresia asta pe vremea stalinismului. Cine era Avocatul Poporului, recte Renate Weber, ne amintim: cea care încercase să instituie obligativitatea afișării în spitale a anunțului cum că spitalele Covid „sunt monitorizate prin Domeniul privind prevenirea torturii în locurile de detenție, pentru consolidarea protecției pacienților împotriva torturii și a pedepselor și tratamentelor inumane și degradante și a exercitării fără discriminare a drepturilor și libertăților fundamentale”. Dar despre asta onorabilul domn Morar nu catadicsește să amintească.
Când CJUE s-a pronunțat, în 2021, că da, deciziile CC trebuie respectate, a venit și cu precizarea: dacă există riscul sistemic de impunitate, ca de exemplu intervenirea prescripției răspunderii penale, atunci judecătorii naționali pot ignora deciziile CC fără a fi pedepsiți. Replica lui Morar: Prioritatea dreptului european, da, dar ea nu vizează Constituția și nici deciziile CC, ci doar legislația infraconstituțională! (Asta de unde mai e?)
Morar lansează critici dure la adresa Liviei Stanciu, colega sa de CC, cu care pur și simplu nu puteai discuta — zice Morar. Venea încruntată în sală, între drepturi și libertăți și puterile statului, se situa invariabil de partea puterilor, avea ceva personal, „dă reprezentații” la alegerea președintelui CC. După expirarea mandatului de președinte al lui Augustin Zegrean, se pune problema alegerii lui nou președinte. Și cum serviciile o preferau pe Livia Stanciu, Morar votează cu Dorneanu! Nicăieri nu se vede mai clar cât a fost Morar de „stâncă resentimentară”.
„Trăim într-o țară mediocră și din cauza lor [a serviciilor]”, își încheie M pledoaria (p. 633).
* * *
Să ne înțelegem, „Putea să fie și altcumva” (ed. Humanitas, 2022) este o carte captivantă, bine scrisă, convingătoare. În patru cincimi din ea, procurorul Daniel Morar apare într-o lumină bună — mă rog era lumina aruncată de el însuși; dar acțiunile lui sunt reale și au contat. Și probabil continuă să conteze. Într-un tandem benefic cu Traian Băsescu, Morar a dat avânt și credibilitate justiției române.
Cariera sa însă la Curtea Constituțională strică în mare parte ceea ce a realizat înainte. Putem vorbi de o dedublare schizoidă: Morar 1 și Morar 2. Nu-i însă o noutate. Și Băsescu s-a dedublat, în Băsescu 1 (când i-a îndemnat pe magistrați să nu le fie frică și să pronunțe sentințe după propria lor conștiință) și Băsescu 2 (când justiția i-a ajuns pe cei din anturajul său, și n-a mai fost bună). Dar de ce să ne mirăm? Până și Ceaușescu a fost dublu: Ceaușescu 1 se revolta la sfârșitul anilor ’60 că Securitatea e stat în stat, iar jurnaliștilor de la cotidianul „Informația Bucureștiului” le permitea să sesizeze într-un reportaj că, uite, Miliția a trecut cu mașina pe roșu. Pentru ca apoi, Ceaușescu 2 să pună, așa cum știm, țara pe butuci și cetățenii în genunchi. Asta e soarta celor care dețin „prea multă putere”. O vezi la alții, dar n-o observi la tine însuți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu