Concertele de Anul Nou de la Viena...

...Cu ochii unui est-european

În fiecare an, pe 1 ianuarie, urmăresc cu aceeaşi încântare concertul de Anul Nou al Orchestrei Filarmonice din Viena, transmis de televiziunea de stat austriacă prin Eurovision.
N-am să uit însă niciodată miracolul transmiterii în direct a acelor concerte în timpul regimului comunist, în întunecaţii ani ’80. Când România se scufundase în beznă, nu numai la figurat ci şi la propriu, când locuinţele rămâneau ore în şir fără lumină, când focul în sobe abia mai pâlpâia din cauza crizei de gaz, când caloriferele stăteau aproape reci cât erau iernile de lungi, când importurile de orice fel ajunseseră o utopie — ei bine, atunci, în aceiaşi ani, concertul de la Viena răsărea la început de an la fel de neverosimil ca o floare în deşert. Lumea spunea că autorităţile îl transmiteau pentru că televiziunea vieneză îl dădea pe gratis. Dar chiar şi aşa... Unii presupuneau că regimul îl tolerează fiindcă era ideologic inofensiv.
Inofensiv?...
Pe 1 ianuarie, la ora amiezii, ecranul se lumina ca o fereastră spre lumea intangibilă de dincolo. Das Neujahrskonzert al Filarmonicii din Viena. Auzeam melodiile care mă fermecaseră de-a lungul copilăriei — Dunărea Albastră, Povestiri din Pădurea Vieneză, Wein, Weib und Gesang, Sânge Vienez, cântate acum în sala Musikverein din Viena. Eu, care nu călătorisem încă niciodată în Vest, vedeam în direct lumina zilei vieneze filtrată magic prin ferestrele înalte ale sălii şi îmi imaginam cum dincolo de ele, sub un soare strălucitor, chiar în clipa aceea, vienezii se plimbă liberi pe străzile curate. Vedeam râurile şi cascadele de flori din sala de concerte — refăcând în imaginaţie, de pe ecranul vechiului meu televizor alb–negru, culorile lor naturale —, toate acele flori aduse acolo numai pentru desfătarea ochiului şi a sufletului, pentru ca oamenii să se bucure de viaţă. Şi iată-i că se bucurau. Îi vedeam pe muzicanţii de pe scenă, destinşi, ba chiar puşi pe şotii, ceea ce era de neconceput în România sălilor de teatru neîncălzite, cu aspect de hrubă. Îl vedeam pe Lorin Maazel dirijând zâmbitor, vesel, bucurându-se de muzică, de fiecare înfloritură muzicală pe care i-o îngăduia atmosfera neconvenţională. Îi vedeam pe spectatori, bărbaţi şi femei, bine îmbrăcaţi, plin de respect unul faţă de celălalt, bucurându-se şi ei sincer, ca nişte copii, de acel dar al Lumii Libere care era Neujahrskonzert der Wiener Philharmoniker. Îi vedeam în final aplaudând în ritmul marşului lui Radetzky, nesiliţi de nimeni, cu feţe senine, într-o lume aflată la antipodul lumii aplaudacilor cu ochii goi de la congresele partidului. Emoţia îmi punea un nod în gât. Mi-i închipuiam pe toţi acei spectatori ieşind de la concert şi întorcându-se fiecare în casa sa îndestulată, încălzită, în mijlocul familiei care putea trăi în normalitate, fără compromisurile mizerabile ale lumii mele.
Nicio propagandă în favoarea Lumii Libere n-ar fi fost — pentru mine cel puţin — mai eficace decât transmiterea acelui concert de Anul Nou de la Viena şi n-ar fi reuşit să ţină mai vie flacăra speranţei că într-o bună zi, poate, cine ştie, frontierele se vor deschide şi pentru noi, oropsiţii din Est, şi lumea lor minunată va deveni lumea noastră.

(Articol scris în 2011)

PS 2024. Oare premierul Karl Nehammer de la Partidul Popular Austriac o fi participând la concert? Dar ministrul de interne Gerhard Karner, tot popular?... Sau te pomenești că n-or fi melomani. Ceva îmi spune că nu sunt.