O cosmologie–antropologie ambițioasă. Ceva mai pe larg despre „Cosmo sapiens”, de John Hands

(20 martie 2023)

De la Big bang la organizarea medievală, trecând prin mituri, științe și globalizare

Pentru cine se apropie de carte așteptând răspunsuri la întrebările fundamentale ale existenței, John Hands oferă mai puțin și mai mult. Mai puțin, pentru că, după cum se poate vedea, o singură minte, fie ea și genială, greu poate face față unei diversități tematice atât de mari.

Și mai mult, pentru că cititorul găsește aici sinteze și conexiuni pe care, altfel, specialiștii au rețineri să le facă în general pentru a nu-și periclita statutul lor de specialiști. Și mai ales pentru că Hands n-o scaldă ca alții: o spune pe șleau și definitiv; și anume că multe din întrebările fundamentale rămân deocamdată — dacă nu cumva definitiv — fără răspuns. Și, apropo de cuprinderea neobișnuită a cărții, puțin probabil, totuși, ca, interesat fiind de apariția materiei și a vieții pe Pământ, să zicem, să te intereseze și confucianismul și daoismul, sau energia parapsihică, percepția extrasenzorială sau psihokinezia, așa cum ni le schițează autorul. Sau invers — interesat de percepția extrasenzorială, să te pasioneze apariția materiei.

Rețin ideea din cap. 10 a posibilității de autoorganizare a materiei, exemplificată de vârtejurile dintr-un fluid, care, ce să vezi, se organizează spontan. Și apropo de organizarea spontană a materiei în univers, Hands se întreabă „ce determină creșterea complexității (respectiv scăderea entropiei) la scara universului?” Este citat Fred Hoyle, care compară ivirea întâmplătoare a vieții pe Pământ cu „șansa ca o tornadă care trece printr-o curte plină de deșeuri să asambleze un Boeing 747 din materialele aflate acolo”. Remarc de asemenea o abordare curajoasă legată de scopul vieții. Nu că autorul ar livra vreun răspuns pe care poate că mulți îl așteaptă, dar apreciez că nu evită întrebarea dacă există sau nu un scop al vieții; întrebare pe care alții — observă Hands —, o ocolesc pentru a nu fi taxați de adepți ai credinței religioase. Mottoul pe care autorul îl pune la începutul capitolului 15 e edificator: „Oricine vă spune că știe cum a început viața pe Pământ cu aproximativ 3,45 miliarde de ani în urmă e ori aiurit, ori ticălos.” Hands poate că e mai puțin dur în exprimare, dar fără doar și poate este de aceeași părere: „La fel ca și în cazul apariției materiei, foarte probabil știința nu poate să explice apariția vieții.” E o nuanță aici: știința nu explică. Deocamdată. Dar credința rămâne! Credința că explicația o să apară cândva, cu ajutorul științei. Și dacă astăzi încă nu avem nicio idee, autorul se așteaptă, împreună cu George Mason, că „legi mai profunde vor explica apariția complexității din procesele biochimice”. (p. 294)

Cât despre originalitatea lui Darwin în materie de „originea speciilor”, Hands are îndoieli: autori cu întâietate în fața lui Darwin au fost omiși de către acesta mai mult sau mai puțin intenționat; se ajunge la concluzia că „Darwin se angajase într-o manipulare de secol XIX: minimalizând contribuția lor [a predecesorilor] pentru a-și atribui meritul descoperirii evoluției biologice (...) și a selecției naturale drept cauză a acesteia”. (p. 308) Nu întâmplător, Sir Francis Darwin, fiul lui Charles Darwin, afirmă, în mottoul capitolului: „În știință, meritul îi aparține celui care convinge lumea, nu celui căruia i-a venit pentru prima oară ideea”! Într-un alt loc Hands spune: „Din păcate, acesta este un alt mit despre Darwin.” E clar că nu-l are la inimă!

Ce altceva nu mai explică știința (genetica)? „Modelul ortodox nu explică din ce cauză o singură celulă formată din unirea unui spermatozoid cu un ovul se divide pentru a genera grupuri de celule cu genom identic, care apoi se diferențiază în celule cu funcții specializate ce alcătuiesc un embrion” ș.a.m.d. (p. 407)

Pentru cine vrea să afle cum a apărut materia, cum se face că legile fizicii sunt aceleași în orice colț al universului, cum se face că legile fizicii sunt așa cum sunt, răspunsul este pentru toate același: nu se știe. Principiul lui Pauli spune că doi electroni într-un atom nu pot avea toate cele patru numere cuantice egale între ele. Dar de ce nu pot avea, nimeni nu știe.

Apropo de „specializarea” celulelor, un biolog, Sheldrake, susține că există o memorie (universală!) „inerentă sub forma unor câmpuri morfice ce determină dezvoltarea formelor la toate nivelurile de complexitate, structură și organizare, de la atomi până la comportament și minte”, memorie care evoluează odată cu universul. Ideea, atât de nebuloasă și de vagă, arată măcar un lucru: că în privința asta avem o problemă nerezolvată. O problemă fundamentală. Alții nici măcar atât nu recunosc. (p. 435, § „Cauzalitate formativă”)

Se încheie cu NU și „voința de reproducere/multiplicare” a lui Dawkins din „Gena egoistă”, pe care Hands îl „critică aspru” pentru că nu dă nicio explicație și nu prezintă vreo dovadă că gena se comportă egoist; adică îi pasă doar de răspândirea ei cât mai largă, manifestându-se astfel prin indivizi folosiți doar ca interpuși. E citat filozoful Peter Koslowski care conchide că Dawkins „atribuie genelor aspirație, intenționalitate și conștiință. În felul acesta cade într-un animism genetic”. (p. 448) Și astfel încă una din problemele fundamentale ale lumii în care trăim rămâne fără soluție.

Ca o observație marginală, în paragraful care se ocupă de leagănul lui Homo sapiens, presupus în Africa de Est, autorul amintește de schimbări climatice majore, de tipul marilor glaciațiuni, dar și de schimbări „în perioade de 20 de ani sau chiar mai puțin”, din „motive globale” (p. 531); nu pot să nu fac legătura cu mantra zilelor noastre, cea al schimbărilor climatice provocate de om.

Frământările existențiale au început, se pare, mult mai timpuriu decât ne imaginăm. De exemplu, iată ce zice Parmenide (n. 510 î.Hr.): „Nu există «ceea ce nu există» (neantul). Ca atare, ceea ce există nu poate veni din ceea ce nu există și deci nu se pune problema creației. Atâta vreme cât neantul nu există, pentru ca ceea ce există să se mute în neant, nu este posibilă mișcarea sau schimbarea. Ceea ce percepem drept schimbare este o iluzie creată de cele cinci simțuri ale noastre.” (p. 570) N-are legătură decât cu devenirea intelectului. Dar e amuzant.

Trecând la istoria propriu-zisă a omului, expunerea devine oarecum didactică. Remarc totuși — prin prisma interesului meu —, în paragraful consacrat neuropsihologiei, unele considerații notabile privind „experiența subiectivă a fenomenelor, precum conștiința de sine, sentimentul de mândrie, trăirile stârnite de muzică sau de vederea unei culori”. (p. 609–10) Așa-zisele qualia. „Prăpastia epistemologică profundă între descrierea evenimentelor fizice ale creierului și experiențele personale și subiective despre care presupunem că sunt asociate cu aceste evenimente.”

Spus pe șleau, „poate că avem de-a face cu o limitare nu atât a științei în sine, cât a minții umane. Există oare o realitate pe care oamenii nu o pot înțelege, așa cum rocile nu pot înțelege că Soarele asigură lumina și căldura, iar cimpanzeii nu pot înțelege găurile negre?”. (p. 669) O constatare, să recunoaștem, a cuiva ajuns la exasperare.