Lee Smolin: „Timpul renăscut”*

(19 martie 2023)

Unii spun/au spus că timpul e real, alții că e fictiv/imaginar. Unii, care au spus că timpul e o ficțiune, s-au convertit la „timpul e real”. Dacă timpul e real, rezultă (unul/unii a/au demonstrat) că legile care guvernează lumea fizică s-au schimbat/se schimbă în timp... Unii, care erau ferm convinși că spațiul e real (deși curbat), au ajuns să creadă că el, spațiul, e o ficțiune. Lee Smolin folosește în mod repetat sintagma „mai fundamental” pentru a ajunge să-și dea seama ce mărime stă la bază și ce emerge, adică nu este fundamentală.

Se pare că până și eternul spațiu emerge din ceva. Din ce? S-ar putea ca ambele să emeargă, atât timpul cât și spațiul. Iar dacă spațiul emerge, relativitatea simultaneității a lui Einstein se clatină (întrucât „orice e conectat cu orice altceva”); deci da, ar exista totuși simultaneitatea.

Și apropo de ecuațiile fundamentale ale fizicii, unde timpul e reversibil: pentru a evita singularitatea inițială care rezultă de aici — din reversibilitate — și pentru a ne conforma realității, care arată o „săgeată a timpului”, deci că timpul este ireversibil, Lee Smolin recunoaște pe undeva (p. 267): „Credem că legile noastre sunt aproximații ale unei legi mai profunde. Și dacă acea lege mai profundă e asimetrică în raport cu timpul?”

Cartea se încheie cu apel patetic la un stil de viață sustenabil, și cu o raită prin teoria economiei pornind de la procesele care au loc în timp. Și totuși fizicianul din el nu rezistă departe de problemele fundamentale ale fizicii și ale lumii. Lee Smolin sapă adânc. Mai adânc nici că se poate. „Care este substanța lumii? Ne gândim că materia e simplă și inertă, dar nu știm nimic despre ce este materia cu adevărat. Știm doar cum interacționează. Care este esența unei pietre? Nu știm; este un mister pe care orice descoperire privitoare la atomi, nuclee, cuarci și așa mai departe nu face decât să-l adâncească. (...) Uneori mă gândesc la ce este o piatră atunci când încerc să adorm, și mă consolez cu ideea că trebuie să existe undeva un răspuns la întrebarea ce este universul. Dar n-am nicio idee cum să-l caut, cu ajutorul științei sau pe altă cale.” (p. 335) Și un pic mai departe: „Acestea sunt întrebări prea profunde pentru mine. Cineva cu o altă pregătire și un alt temperament poate că ar reuși să înainteze către un răspuns, dar eu nu. Ceea ce însă nu pot face e să resping întrebarea ce este lumea în realitate socotind-o absurdă.”

O frază din carte ar putea fi reținută ca moto. Eu o pun la sfârșit: „Acesta e marele câștig al vieții omenești: a prospera la limita incertitudinii. Prosperăm la granița dintre șansă și primejdie, și trăim știind că nu putem avea totul sub control sau împiedica lucruri rele să se întâmple din când în când.”

*Editura Humanitas, 2022, trad. Walter Fotescu