Proza torențială a lui Elio Vittorini: „Călătorie în Sicilia” și „Oameni și neoameni”

(19 decembrie 2022)

Lecturi post-pandemie

Titlul original al primului dintre cele două romane cuprinse în volum este „Conversazione in Sicilia”.

Pentru cine se întreabă cum de a devenit Conversația Călătorie, răspunsul îl dă autorul însuși (care nu știa cum i-a fost/avea să-i fie tradus titlul în română), care spune: „călătoria era și convorbire, era prezent, trecut, amintire și fantezie, nu viață și totuși mișcare” (p. 108): „Călătorie în Sicilia” (1941) și „Oameni și neoameni” (1945), Editura pentru literatură, 1968, trad. Elena Murgu. Că Hemingway îl consideră pe Vittorini „unul din cei mai buni scriitori italieni contemporani” (v. coperta IV) nu-i de mirare: până la un punct, Vittorini îi calcă americanului pe urme. Și probabil și altora: a fost la curent cu literatura americană a timpului său, a tradus copios din americani și i-a comentat.

La sugestia unui tată care și-a părăsit familia cu ani în urmă, tânărul de treizeci de ani Silvestro pleacă să-și vadă mama, de ziua ei, în satul natal din Sicilia, după o absență de cinsprezece ani. Personajele din roman se succedă ca într-un basm. Mai întâi tovarășii de călătorie din tren, apoi mama, cu care are o discuție „fundamentală”, apoi femei din sat, cărora mama se duce să le facă injecții pentru „puțină malarie și puțină oftică”; apoi un tocilar, cu care are de asemenea o discuție „esențială”: „— Dar ce vă dau la ascuțit, dacă nu vedeți niciodată cuțite, niciodată foarfeci?/ Și tocilarul:/ — Asta-i întreb și eu mereu. Ce-mi dați la ascuțit? Nu-mi dați o sabie/ Nu-mi dați un tun? Și-i privesc în față, în ochi, văd că ceea ce-mi dau nu se poate numi nici măcar un cui.” (p. 128) Povestea lui Silvestro în Sicilia, o spune autorul în Epilog, durează trei zile și trei nopți. Ca într-un basm.

Din dialoguri banale, aproape monotone, repetitive (poate, pe alocuri, nițel excesiv?), se naște în chip miraculos un extract de realitate. Căci așa e realitatea, în esența ei, repetitivă, nu? Se citește „sub semnul halucinației sau al visului”, sună un comentariu critic (cu alte cuvinte, un roman oniric). Și într-adevăr, halucinația poate fi, în definitiv, un extract de realitate, la fel și visul.

Între dialoguri, Vittorini inserează descrieri „esențiale” (și ele!), ca niște haiku-uri: „Apoi, dintr-o dată, un chipiu roșu, un steguleț roșu, un strigăt de copil rămaseră fără soare, și sub nopali se făcu întuneric, apoi se ivi un felinar. Un măgar cenușiu trecu prin vadul unui fir de apă; iar suișuri, iar tuneluri, și se văzură lungi spinări de munte, și la opriri, jos, într-o vale, patru lumini, cinci lumini, satele.” (p. 38)

În același stil: al doilea roman din volum — „Oameni și neoameni”, publicat imediat după război, în 1945, în care e vorba de rezistența italiană în Al Doilea Război Mondial după răsturnarea „ducelui”. O succesiune rapidă de scurte capitole, la fel ca și în „Călătorie”, o frenezie de secvențe cinematografice, îl ține pe cititor captiv. Ateul Vittorini răspunde unor întrebări nepuse; prezentul, la el, se îngemănează cu trecutul, viii cu morții, oamenii cu lucrurile ambientale, nori, fum, soare, vară și iarnă, dialog cu morții, și personajele sale vorbesc cu morții (pe alocuri un pic cam emfatic?), oameni ai Rezistenței (comuniste?), neoameni ai Miliției fasciste și ai trupelor hitleriste, care, printre distracții, comit atrocități, resemnări tragice, ca în tragedia antică grecească, chiar și la luptătorii căliți în luptă.

Comparată cu proza torențială a lui Vittorini, acțiunea din alte romane — „așezate” — dă senzația că trenează. Ar putea să-ți ia ceva timp să te reacomodezi cu ele și să începi să le guști din nou.

[Și dacă la prima lectură, acum o jumătate de secol și mai bine, n-am prea rezonat cu romanul, trag concluzia că pe atunci nu eram copt pentru acest gen de proză.

Multe s-or fi schimbat în proza lumii în această jumătate de secol și multe mijloace de percepție s-or fi adăugat la cele din 1968, anul apariției romanului în traducere românească. Dar proza lui Elio Vittorini nu s-a consumat. E și o lecție: să nu-ți pese că pagina ta arată altfel decât „obișnuit”, dominată de dialoguri mărunte, lipsită de stufoșenie. Urmează-ți calea, dacă ești sigur de ea.

Și o ultimă observație. Dacă te uiți la opera lui Vittorini, totul e în regulă. Sau aproape. Dar dacă pe uiți la biografie, afli că în 1958 „opune un veto categoric publicării «Ghepardului» lui Lampedusa la editura Einaudi”. Și asta nu prea-i în regulă.]