Simțul ordinii și neființa

(2 mai 2023)

Mă gândesc tot mai mult, acum că am ajuns aproape de capătul drumului, la timpul fără sfârșit și la neființă. Neființa care înseamnă destrămare, dezordine, creșterea entropiei. Și îmi amintesc totodată de simțul exagerat al ordinii, care mă caracteriza în copilărie și în adolescență: fața de masă bine întinsă și fără firimituri, creioanele colorate așezate unul lângă altul, paralel cu muchia mesei, în timp ce desenam, cuvertura de pat fără cute, curățenia din casă (pe care mi-o doream, nu neapărat că o făceam), scrisul ordonat din caiete, „punerea în pagină”, cum i-aș zice astăzi, pe cât posibil fără mâzgălituri și ștersături, transcrierea caraghioasă a unor texte școlare doar fiindcă n-aveau un aspect suficient de organizat. Încerc să găsesc o explicație pentru acel simț al ordinii, pentru pedanteria mea de atunci. Și parcă aș zice că încep să întrevăd o legătură cu oroarea mea de nemărginire a spațiului și a timpului, de astăzi și de fapt dintotdeauna, care duce, încet dar sigur, către dezordinea finală. Era — îmi zic astăzi, după atâția ani —, acel simț al ordinii din primii ani ai vieții, o încercare de opoziție, instinctivă (și inutilă, ca orice pedanterie), la dezordinea care simțeam că se va instala, implacabil, peste toată lumea, mai devreme sau mai târziu.